Casă bătrânească din România, nelocuită de 50 de ani, transformată într-un adevărat colț de Rai: „Dragoste la prima vedere”. FOTO
O locuință veche din Dâmbovița, nelocuită de mai bine de 50 de ani, a devenit „acasă” pentru Liliana, o femeie care și-a îndeplinit visul de a retrăi nostalgia copilăriei într-un loc cât mai ferit de agitația din București. Aceasta a cumpărat casa și într-un an a reușit să o transforme în locuința visurilor ei.
Modul în care Liliana Curmei a recondiționat casa bătrânească este unul formidabil. Dintr-una veche și părăsită, acum cu greu îți dorești să mai pleci din ea, după ce a fost transformată într-un adevărat colț de Rai, o oază de liniște și relaxare. Descoperă întreaga poveste fascinantă din rândurile de mai jos.
Cum a transformat Liliana casa bătrânească din Dâmbovița
Liliana este originară din Republica Moldova, iar amintirile din copilăria sa de odinioară i-au rămas vii în minte. Anii au trecut, iar ea și-a dorit enorm să retrăiască nostalgia copilăriei, așa că a început să caute o casă bătrânească, undeva la țară.
A reușit astfel să găsească locuința din comuna dâmbovițeană Cândești, amplasată într-o zonă în care se cultivă afine și mere, și trăiește fericită alături de soțul ei.
„Această dragoste la prima vedere are peste 50 de ani. O superbitate! Cu așezarea și elegantă unei doamne de 50 ani, s-a vrut renovată întocmai: cu aceiași stropi de marmură (tot mai greu de găsit praful de marmură) și cu ciubucăria (cum li se mai zice elementelor decorative de la geamuri, uși, fundație în zonă) păstrate intacte. Bijuteria este din județul Dâmbovița”, a scris Liliana Curmei, pe grupul de Facebook „Mutat la țară - viața fără ceas”.
Liliana: „Oamenii aveau milă”
Viața agitată de oraș și relațiile reci și distante pe care oamenii le au între ei au determinat-o pe Liliana să își dorească să plece cât mai departe de ele.
„Am trăit la tară până-n adolescență. Toți oamenii iși dădeau bună ziua, toți se știau între ei, făceau nunți, botezuri, case, inmormântari, parastase impreună. În fiecare mahala era un înțelept sau o înțeleaptă, un om de suflet, un om de pus pe rană la care mergeai să-ți plângi de milă, să-ți spui păsul, să ceri un sfat. Aveai cel puțin o rudă, un naș în grijă căruia rămânea copilul în caz de boală sau altă nenorocire. Dacă cineva nu-și vedea vecinul bătrân o zi întreagă, sărea gardul și intra buzna în casa lui să se asigure că este viu. N-am auzit că nimeni să fi fost găsit în putrefacție după 18 zile după moarte. Nimeni nu rămânea neînmormântat sau nebotezat. Oamenii aveau milă. La oraș este altfel. Poți muri în casă și vecinii să-și dea seama abia când simt miros de hoit”, explică ea.
