Ce conținea, de fapt, celebrul suc Cico al copilăriei. De ce avea termen de valabilitate numai 7 zile
Pentru mulți români, numele „Cico” trezește amintiri dulci și vii dintr-o copilărie trăită în anii comunismului.
Într-o perioadă în care băuturile occidentale precum Coca-Cola sau Pepsi erau rareori văzute pe mesele românilor, Cico devenise vedeta autohtonă a sucurilor carbogazoase.
Deși mulți tineri de azi nu l-au gustat niciodată, băutura trăiește prin poveștile nostalgice ale părinților și bunicilor, notează muzeulbradurilor.ro.
Un rival românesc pentru Coca-Cola
Produs pentru prima dată în anii ’70, Cico era răspunsul României socialiste la băuturile capitaliste care cucereau lumea. Inițiativa nu a venit de la Nicolae Ceaușescu, așa cum s-ar putea crede, ci de la fratele său, Ion Ceaușescu.
Acesta a propus crearea unei rețele de fabrici de conserve și sucuri pentru a valorifica fructele și legumele produse în țară.
Numele „Cico” vine de la o combinație simplă, dar sugestivă: „CI” de la citrice și „CO” de la cola, semn al dorinței de a acoperi o gamă largă de gusturi într-o singură sticlă.
Aroma era plăcută, dulceagă și ușor acidulată, iar sticla se vindea cu un leu — un preț deloc mic pentru acea vreme, dar care nu oprea dorința oamenilor de a-l savura.
Cum se producea Cico
Cico era un produs 100% natural, fără conservanți, fapt care i-a dat farmecul, dar și... limita. Termenul de valabilitate era de doar 7 zile, tocmai pentru că nu conținea aditivi chimici. De aici și mitul prospețimii: Cico trebuia băut repede, înainte să-și piardă efervescența și gustul proaspăt de fructe.
Concentratele pentru Cico erau realizate la Institutul pentru Produse Horticole din București, apoi erau distribuite către aproximativ 70 de fabrici din toată țara, unde sucul era preparat, îmbuteliat și pus la vânzare.
În Capitală, Întreprinderea de Produse Alimentare (IPA) deținea șase fabrici care produceau Cico. În cinci dintre acestea, procesul era aproape artizanal:
- sticlele erau spălate cu perii de sârmă,
- sucul era turnat manual, cu ajutorul unei pâlnii,
- capacele erau fixate cu o presă acționată cu piciorul,
- iar etichetele erau lipite manual de muncitoare, cu lipici.
Singura fabrică modernă era cea din Militari, care beneficia de o linie automată de producție adusă din Franța.
Ingrediente și secrete din spatele gustului
Fostul director al fabricii Cico, Ion Stamanichi, a oferit detalii despre procesul de fabricație. Potrivit lui, sucul era făcut exclusiv din concentrate de fructe, multe dintre ele produse în România sau aduse prin barter din străinătate. La Brașov, de exemplu, se produceau concentrate din mere, struguri, cătină, iar unele rețete au fost dezvoltate chiar de Institutul de Chimie Alimentară.
Unul dintre partenerii străini ai statului român a fost un om de afaceri grec, Arvanidis, care livra concentrate în schimbul altor produse românești. Astfel, Cico a fost mult timp produs cu concentrat provenit din Grecia, dar adaptat gusturilor românești.
Cico – mai mult decât o băutură
La apogeul său, Cico se producea în 600.000 de sticle pe zi, semn al cererii uriașe. Chiar și după Revoluție, băutura a rămas în meniurile unor baruri și terase, pentru românii care nu și-au pierdut gustul copilăriei.
Astăzi, Cico nu mai există pe rafturile supermarketurilor, dar numele său continuă să fie rostit cu un zâmbet larg și o doză de nostalgie. A fost mai mult decât un suc – a fost un simbol al unei epoci, un deliciu cu suflet românesc, făcut cu mâinile muncitorilor și gustul autentic al fructelor.
