InterviuCine a fost arhitectul care a construit Teatrul Național București și Hotelul Intercontinental București. A avut curaj să îi zică „NU” lui Nicolae Ceaușescu
Povestea lui Romeo Belea este una dintre cele mai complexe din arhitectura românească modernă, pentru că îmbină talentul, întâmplarea și confruntarea directă cu puterea.
Arhitectul care a proiectat două dintre cele mai recognoscibile clădiri din București nu a fost doar un tehnician al formelor, ci un om care și-a susținut ideile până la capăt, chiar și atunci când acestea au intrat în conflict cu dorințele liderilor politici.
Parcursul său arată cum, într-o epocă rigidă, marcată de ideologie, existau încă spații pentru decizii personale și pentru curaj profesional.
Un început marcat de întâmplare și curaj
Născut în 1932, într-un conac din Tulcea, Romeo Belea își amintește începuturile într-un registru aproape simbolic. „A fost o noapte de iulie… și tata a spus: «Dacă se naște băiat, e Romeo. Dacă se naște fată, e Julieta»”, povestește el, sugerând încă de la început o viață care avea să fie ghidată de alegeri neobișnuite, într-un interviu pentru Adevarul.
Mutarea familiei la Craiova a fost un alt moment definitoriu, iar reacția tatălui spune multe despre contextul în care a crescut: „Craiova a fost o surpriză colosală… după un an a spus «da, stau oricât aici»”.
Drumul spre arhitectură nu a fost unul planificat. Belea își amintește clar confuzia acelui moment: „Eu m-am dus să dau la Chimie… dar nu mi-a plăcut atmosfera”, iar apoi intervenția decisivă a unui fost coleg: „Tu te întrebi ce ai de făcut? Tu desenai pentru tot colegiul. Vino la Arhitectură”. Alegerea a fost rapidă și fără întoarcere: „Nu puteam să mă întorc acasă fără o decizie. Am intrat, m-am înscris și am rămas”, o decizie care avea să-i definească întreaga viață.
Un student care a sfidat tiparele
Anii de facultate au fost marcați de rigoare, dar și de întâlniri decisive cu profesori de elită. „Erau niște celebrități… veneau în haină neagră, cu cravată, papion”, își amintește arhitectul, descriind o lume academică în care standardele erau extrem de ridicate.
Chiar și examenul de admitere a fost un moment definitoriu, în care intuiția a contat mai mult decât siguranța: „Profesorul mi-a spus «ești un caz foarte grav»… apoi a adăugat «ai rezolvat problema, dar nu-ți dai seama»”, o replică ce sugerează felul său instinctiv de a gândi.
Finalul studiilor a adus însă contactul cu realitatea politică a vremii. Diploma i-a fost blocată sub un pretext ideologic: „Motivația era cosmopolitism în arhitectură”, iar reacția sa a fost una lucidă: „Am cerut ceva scris, ca părinții mei să vadă că n-a fost din cauza mea”. Episodul arată nu doar presiunea sistemului, ci și nevoia de a-și apăra integritatea profesională.
După absolvire, parcursul său profesional a evoluat rapid, fiind remarcat de profesori care i-au intuit direcția. „Tu nu ai fost făcut pentru târguri și expoziții. Tu ești făcut pentru cărămidă și beton”, i s-a spus direct, iar această observație avea să-i schimbe traiectoria.
A ajuns să lucreze la Sala Palatului, unde ritmul era intens și presiunea constantă: „Toată noaptea desenam pe curat schițele”, își amintește, descriind o perioadă de formare accelerată.
Primele proiecte coordonate de el au fost cele ale căminelor studențești, unde a încercat să introducă idei noi într-un sistem rigid. „Problema era dacă fac camerele de două paturi sau de trei paturi… dar eu voiam să fac o altfel de cantină”, spune el, explicând cum a gândit spații deschise și funcționale, în care „studenții vedeau cum gătesc bucătarii”, o idee modernă pentru acea perioadă.
Teatrul Național: proiectul care i-a schimbat viața
La doar 29 de ani, Romeo Belea a ajuns în centrul unuia dintre cele mai importante proiecte din România comunistă: Teatrul Național București. Numirea sa ca șef de proiect a fost surprinzătoare chiar și pentru el: „Cum să fiu eu șef de proiect, când acolo sunt profesori de-ai mei?”, iar răspunsul primit a fost simplu și decisiv: „Ei te-au cerut”.
Proiectul a fost prezentat conducerii statului, iar reacțiile au fost favorabile: „Mie îmi place foarte mult”, a spus Gheorghiu-Dej, iar Maurer a completat: „Să-l facă exact așa, dar repede”.
Belea a refuzat însă să urmeze modelul arhitecturii sovietice: „Doamne ferește! N-am făcut niciodată arhitectură din aia”, alegând în schimb o inspirație din tradiția românească, ceea ce a dat clădirii o identitate distinctă.
După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, relația dintre arhitect și autorități s-a schimbat radical. Liderul comunist a încercat să modifice proiectul, cerând intervenții majore: „Voia 1.500 de locuri”, își amintește Belea.
Răspunsul său a fost unul tehnic, dar ferm: „La 950 de locuri abia auzi șoapta actorului… la 1.500 nu mai e teatru de dramă”, refuzând astfel compromisul. Presiunea a crescut: „Îmi spunea să fac o altă fațadă. Tot”, dar arhitectul nu a cedat.
Momentul de ruptură a venit când Elena Ceaușescu ar fi intervenit: „Nicule, lasă-l în pace, nu vezi că nu vrea?”. Decizia a fost inevitabilă: „Atunci m-am retras”.
Replica lui Ceaușescu după incendiu a rămas una dintre cele mai dure amintiri: „Îmi pare rău că a ars. Dar îmi pare rău că n-a ars tot teatrul”, o afirmație care a marcat definitiv relația dintre arhitect și regim.
Intercontinentalul: un proiect între două lumi
În paralel, Belea a lucrat la Hotelul Intercontinental București, un proiect care trebuia să echilibreze vizual zona Teatrului Național. „Trebuia să ridicăm un turn”, explică el, descriind logica urbanistică din spatele construcției.
Proiectul a fost avizat în Statele Unite, într-un context complet diferit de cel din România. „Am lucrat cu ei zi de zi… americanii sunt de o camaraderie instantanee”, povestește arhitectul, surprins de ritmul și cultura profesională occidentală.
Deși a fost criticat inițial – „m-a făcut praf”, spune el despre prima reacție a americanilor – proiectul a fost ulterior acceptat: „E doar o formalitate, am văzut proiectul”, confirmând valoarea soluției propuse.
După căderea comunismului, Romeo Belea a avut șansa de a reveni asupra Teatrului Național și de a corecta modificările impuse politic. Întrebarea lui Ion Caramitru a fost directă și apăsătoare: „Cum de răbdați clădirea asta mutilată?”, iar răspunsul arhitectului a fost sincer: „Încerc să nu mă uit la ea”.
A acceptat să revină nu din obligație, ci din convingere: „Nu pentru că mă rugați… ci pentru că e o chestie sentimentală”, și a început un proces amplu de reconstrucție.
Viziunea sa a fost una modernă: „De ce să stai afară, când poți să stai în foaier?”, transformând teatrul într-un spațiu deschis, viu, în care „emoția piesei să fie continuată de emoția vizuală”.
La peste 90 de ani, arhitectul privește orașul cu luciditate și o doză de dezamăgire. „Orașul nu e liniștit… nu e pe drumul cel bun”, spune el, criticând dezvoltarea fragmentată.
Observația sa este clară și fără compromisuri: „Sunt lucruri admirabile, dar izolate”, iar concluzia este una radicală: „În București nu mai e nimic de schimbat punctual. Trebuie schimbat totul. Cu cap, de la început”.
