VideoCine a fost, de fapt, Gheorghe Magheru, cel care a dat numele unuia dintre cele mai faimoase bulevarde din Capitală

Generalul Gheorghe Magheru a fost unul dintre cele mai interesante personaje din istoria românilor. Provenit dintr-o familie de preot, el a avut o viață ieșită din comun: haiduc, pandur, vânător de recompense și, mai târziu, unul dintre oamenii care au contribuit la formarea României moderne. Practic, o existență care pare desprinsă dintr-un film.

Cine a fost cu adevărat Gheorghe Magheru / foto: captura video

Mulți români au auzit de Bulevardul Magheru din București — o arteră centrală care, mult timp, a fost considerată una dintre cele mai exclusiviste zone comerciale, conectând Piața Romană de Piața Universității, împreună cu Bulevardul Bălcescu. Totuși, puțini știu cine a fost persoana care dă numele acestui bulevard.

Originea și copilăria

Povestea lui Gheorghe Magheru începe în anul 1804, într-o localitate din actuala comună gorjeană Albeni, cunoscută pe atunci sub numele de Bârzeiul de Gilort. Era unul dintre cei opt copii ai preotului Ion Măgheru și ai Bălașei.

Satul era unul de moșneni, adică o comunitate rară în acea perioadă, formată din țărani care își dețineau propriile terenuri și nu depindeau de boieri sau mănăstiri. În acest mediu și-a petrecut copilăria Gheorghe, alături de frații și surorile sale.

Familia sa avea rădăcini vechi și legături puternice cu tradiția militară și religioasă.

„Bunicul generalului, tatăl popii Ion Măgheru şi al căpitanului Şerban Măgheru, a fost protopopul Ion Măgheru, iar bunica se numea Stanca, ei fiind ctitorii bisericii de zid de la 1775 de pe dealul din stânga Gilortului, unde sunt pictaţi. Fratele bunicului generalului a fost un alt Şerban Magheru, polcovnic, despre care se ştie că în războiul ruso-turc din 1789–1774 a primit acte de la ţarina Ecaterina şi avea să moară în acei ani într-o bătălie cu ruşii la Preajba, lângă Târgu-Jiu. 

Strămoşii dintâi ai generalului au venit din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi aveau ranguri de nobleţe şi diplome în limba latină pentru bravuri militare în Ardeal. Se pare că înaintaşul tuturor Măgherilor stabiliţi în Bîrzeiul de Gilort a fost Vlad, poreclit Măgheariu, venit de peste munţi”, preciza specialistul Ion Mocioi în lucrarea „Gheorghe Magheru”. 

Unchiul său, Șerban Magheru, era un personaj cunoscut, implicat în acțiuni militare și haiducești, fiind un adevărat model pentru tânărul Gheorghe.

„Exemplul înaintaşilor şi victoriile lor în lupte au orientat formarea tânărului Gheorghe Magheru spre preocupări militare. Epoca tristă a administraţiei turco-fanariote din ţară şi împilarea din partea jefuitorilor străini au fost bine înţelese de Magheru încă din copilărie.

Astfel, Magheru a fost „de copil deprins cu armele şi bătăliile”, cum spunea Ion Maiorescu, dascălul craiovean(..) Copilul ce va deveni general la 1848 a auzit povestindu-i-se despre onorurile primite de unchiul său Şerban de la domnitorul N. Mavrogheni, despre caftanul roşu şi calul domnesc cu şa şi frâu ce i s-au oferit în faţa întregii oştiri şi a arnăuţilor pentru vitejie, ceea ce a impresionat ani de-a rândul neamul Magherilor”, preciza același Ion Mocioi.   

Haiduc, pandur și luptător

Deși tatăl său își dorea ca Gheorghe să urmeze drumul bisericii, tânărul a fost atras de viața militară. A preferat armele în locul studiilor religioase, fiind influențat puternic de unchiul său. Încă din adolescență, s-a remarcat prin curaj, pricepere la călărie și îndemânare în luptă.

„Mai adaug despre el că, deşi n-are altă învăţătură decât ceea ce au toţi boiernaşii noştri, el a studiat mult, adică a citit şi i-a plăcut a fi în relaţiune cu toate notabilităţile scolastice şi literare în care a găsit amor de adevăr şi naţionalitate”, preciza dascălul Ion Maiorescu de la Craiova.

În 1821, s-a alăturat armatei lui Tudor Vladimirescu și a participat la acțiuni importante din acea perioadă. După moartea lui Vladimirescu, Gheorghe Magheru, aflat la doar 18 ani, a preluat conducerea grupării de haiduci și a continuat lupta în munți, acționând împotriva bandelor și a forțelor otomane.

Ulterior, a devenit pandur și a avut rolul de a menține ordinea în județe, fiind implicat în numeroase acțiuni de combatere a banditismului. Datorită faptelor sale, a fost considerat un al doilea Tudor Vladimirescu, atât pentru curaj, cât și pentru spiritul de dreptate.

„Cu toate că era boier cu rang de demnitar, Gheorghe Magheru şi-a ales calea armelor, devenind şeful pandurilor olteni, un al doilea Tudor Vladimirescu. Ca şef al pandurilor îl găsim şi în timpul războiului ruso-turc din 1828, la care a luat parte şi a excelat în bătălia de la Băileşti din 14 septembrie. Avea 25 de ani.

Tot atunci, la 30 august, i-a alungat pe turcii ostroveni de la Ada-Kaleh, care au dat foc oraşului Târgu-Jiu. Cu potera pe care o conducea, venind de la Mehedinţi, a găsit oraşul în flăcări, cu 18 case aprinse. A stins focul pornind dinspre podul Jiului spre centrul oraşului şi i-a bătut pe turci, urmărindu-i până în dealul Bujorăscu, la 30 km distanţă. L-a prins viu pe Ghioler Asan, conducătorul bandiţilor, şi l-a predat generalului Frobaron de Geisman, comandant al trupelor ruseşti”, arăta Ion Mocioi.

De la administrator la revoluționar

Pentru aceste merite, a primit ordinul „Sfânta Ana” din partea Țarului Rusiei și a fost avansat la rangul de vistiernic.

După ce a acumulat avere și experiență, Gheorghe Magheru s-a stabilit la București. A ocupat mai multe funcții administrative importante, inclusiv cea de primar al orașului Târgu Jiu, unde a contribuit semnificativ la modernizare: a lărgit și pietruit străzi, a înființat școli, a susținut construcția unui spital și a sprijinit dezvoltarea economică locală.

Ulterior, a devenit prefect al județului Romanați și s-a implicat activ în viața politică. În 1848, s-a alăturat Revoluției din Țara Românească și a fost parte din guvernul provizoriu format după Proclamația de la Islaz. A organizat o armată de voluntari la Râureni, însă, din cauza dificultăților militare și a contextului internațional, a fost nevoit să se retragă.

Exilul și contribuția la Unire

După înfrângerea revoluției, Magheru a plecat în exil în Europa, unde a continuat să susțină cauza românilor. A contribuit la organizarea unor cercuri politice și la promovarea ideii de unire a Principatelor Române. Datorită activității și strădaniilor sale se constituia la Paris „Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei”, care reunea pe cei mai importanți oameni politici și intelectuali ai momentului, inclusiv Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti și Dinu Brătianu. 

S-a întors în țară în 1857 și a participat activ la evenimentele care au dus la Unirea din 1859, fiind ales deputat și susținând alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a continuat activitatea politică în cadrul noului stat român.

Gheorghe Magheru a murit pe 23 martie 1880, la vârsta de 77 de ani.

„Era deputat, când la 9 mai 1877 a fost proclamată Independența de stat a României, asistând apoi, la Corabia, pe locurile unde cu cinci decenii în urmă luptase cu armiile otomane, la trecerea oștirilor românești la sud de Dunăre, pentru pecetluirea actului de la 9 mai 1877“, se menționează într-un articol din „România literară“.

De asemenea, a fost descris astfel: „Un om simplu, fără cultură, cu ținută impunătoare, se exprimă cu ușurință, cunoaște poporul care se mândrește cu dânsul și-l consideră erou“, după cum îl caracteriza Nicolae Bălcescu.