Drama trăită de milioane de români în vara anului 1940: „Ne-au luat totul!” Cum a fost cedată Basarabia?
La sfârșitul lunii iunie 1940, România era forțată să cedeze, fără luptă, o parte esențială din trupul țării: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.
Peste 50.000 de kilometri pătrați și aproape 4 milioane de suflete – majoritatea români – intrau sub ocupația sovietică, potrivit Historia.
A fost un șoc național, o traumă istorică și personală deopotrivă. În spatele hărților și tratatelor stau povești vii, reale, pline de durere. Sunt vocile oamenilor simpli, prinși într-o tragedie care le-a frânt viețile.
„S-a luat Basarabia...”
Maria Romanenco, o copilă de 10 ani din Puhăceni, își amintește cu o claritate dureroasă primele semne ale invaziei: poduri de cauciuc peste Nistru, soldați sovietici defilând prin sat, cântece rusești răsunând pe drumuri românești. „S-a luat”, a spus radioul.
„Liubă, nu-s rușii cei care au fost...”, a spus tatăl ei, martor la schimbarea brutală a istoriei. Copeici aruncate de soldați în joacă, frânturi de cântece străine, și un pod peste care au trecut nu doar tancuri, ci și sfârșitul unei lumi.
În Costuleni, Ungheni, Liubov Pojoga și-a amintit de avertismentul cumplit al nășelului Vichentie, care i-a spus tatălui ei: „Trebuie să fugim în România!”. Dar dragostea pentru casă, pentru pământul muncit cu greu, l-a făcut pe tată să rămână. Și a fost o greșeală tragică. Au venit deportările, suferința, Siberia. „Aiștia nu-s de-aceia ruși care au fost. Aiștia-s lupi în piele de oaie!”, i s-a spus. Și așa a fost.
„Au făcut-o!!!”
Într-o sufragerie liniștită din Cahul, familia Iuliei Scutaru Cristea asculta încremenită ultimatumul sovietic. „Au făcut-o!!!”, a izbucnit unchiul – ofițer în armata română. A fost clipa în care lumea lor s-a prăbușit. Refugiul a început atunci, pe loc. Dar nu toți au reușit să fugă. Unii au rămas, din dragoste, din neputință sau din naivitate. Și au plătit cu libertatea și viața.
„Din căruță, am întors capul spre casă și am știut precis că n-am s-o mai văd. Din casa asta a plecat sufletul...”, spune cu o luciditate copleșitoare Iulia, care și-a lăsat casa în urmă, ca pe o fotografie înghețată în timp.
Pe 26 iunie 1940, la București, oameni au căzut în genunchi pe trotuare. Fără ordin, fără comandă. A fost un gest instinctiv, de durere colectivă. Capete plecate, mâini încrucișate, cruci făcute în grabă... Un popor care simțea, din stradă, că pierde ceva ce nu se va mai întoarce.
Casele au fost demolate, viețile mutate, dar memoria rezistă. Copiii acelor vremuri sunt astăzi bătrâni, dar vocile lor încă străbat istoria. Dincolo de tratate, cedări și alianțe, adevărata tragedie e cea a celor care, într-o zi de iunie, și-au pierdut casa, țara și pacea sufletului.
