Ce făceau comuniștii, când hormonii se dădeau peste cap? Întâmplare din închisoarea Caransebeş, povestită de Gheorghe Gheorghiu Dej
În raportul său la Plenara din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, la punctul central Denigrarea Anei Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej relatează un incident înfățișat de Lider ca dovada imaturităţii dovedite de Passionaria din Balcani. Ajuns în anul 1940 la închisoarea Caransebeş, după dărâmarea Doftanei la cutremur, la un moment dat, aici erau închise şi tovarăşele, care, potrivit lui Gheorghiu Dej, nu erau de lepădat.
Ce a realizat la un moment dat tovarășul Gheorghiu-Dej?
„Noi, cît am stat acolo, stam izolaţi, dar se puteau vedea băieţii cu fetele, se cunoşteau unii. Noi am constatat că a început să existe cîte ceva între bărbaţi şi femei, a început să le mai strălucească ochii. Dacă pînă atunci nu-şi făceau mustăţile, începeau să şi le perie, să se frezeze, să se uite în oglindă, nu le mai ajungeau oglinzile“, relatează historia.ro.
Comuniștii sunt, desigur, conform iconografiei postbelice, deținătorii unor convingeri puternice în lupta împotriva exploatării, convingeri care sunt de neclintit în fața a orice în lume. Dar este de înțeles că sunt plini de sine. Probabil pentru a evita să fie văzuți ca niște împuţiţi în faţa tovarăşelor, sunt preocupați cu îngrijirea. Gheorghe Gheorghiu-Dej merge mai departe cu descrierea efectelor avute de prezenţa tovarăşelor asupra comportamentului tovarăşilor:
„Vă închipuiţi ce ar fi ieşit acolo, din colectivul nostru, unde era o viaţă disciplinată, severă, să înceapă nişte intrigi, gelozii, aşa nişte lucruri. În loc să fim o sută, să fim o sută şi ceva, şi asta în condiţiile de atunci, era foarte greu.
„În condiţiile aspre de luptă să permiţi asemenea stări de lucruri?”
Noi am luat măsuri, le-am atras atenţia oamenilor noştri că nu procedează cum trebuie, am avut şi cîteva cazuri, deşi erau tovarăşi căsătoriţi, care aveau pe tovarăşele lor, începeau să se certe acolo şi ar fi ieşit un balamuc întreg, o ceartă nemaipomenită. În condiţiile aspre de luptă să permiţi asemenea stări de lucruri?“.
Prin urmare, prezența tovarășelor a provocat o mare tulburare în rândul comuniștilor din Caransebeş, care duseseră până atunci o „viață disciplinată, severă”. După război, mărturiile celor închiși, precum și proza și propaganda menite să legendeze închisori precum Doftana descriu o viață dedicată reuniunilor de partid, lecțiilor de învățământ politico-ideologic, sărbătoririi zilelor de marcă ale clasei muncitoare. Romanul din 1950 al lui Alexandru Vaida, „Scîntei în beznă”, văzut și ca o transcriere a memoriilor sale, descrie festivitățile dedicate aniversării morții lui Lenin după cum urmează:
„Covaci nu părea să aibă mai mult de 27-28 de ani. Îşi potrivi ochelarii, îşi învălui tovarăşii cu o privire frăţească şi apoi începu să vorbească încet despre Lenin. Prin faţa ochilor tovarăşilor se perindau momente din lupta marelui strateg proletar. Covaci trase apoi concluzii pline de învăţăminte asupra troţchismului şi asupra tuturor curentelor duşmănoase clasei muncitoare.
Din ce în ce glasul vorbitorului devenea mai cald, mai convingător. — Tovarăşi, azi, de ziua morţii lui Lenin, să jurăm…
Tudose simţea că nu Covaci pronunţă jurămîntul, ci el (…). Spontan, din piepturile tuturor izbucni: — Îţi jurăm!
Tudose simţea cum îi bate inima, de parcă voia să-i spargă pieptul. Cînd Covaci termină jurămîntul, pronunţat de tovarăşul Stalin la moartea lui Lenin, simţi cum o lacrimă i se prelinge pe obraji. Ruşinat, se aplecă, făcîndu-se că a pierdut ceva, şi îşi şterse ochii. Cînd se ridică, îşi dădu seama că este mult mai pregătit decît a fost înainte, mult mai tare“.
Aniversarea morţii lui Lenin e comemorată într-o atmosferă sobră. Ziua de 1 mai dă deţinuţilor posibilitatea de a petrece:
„Întîi Mai. Feţele tovarăşilor strălucesc de bucurie.
Cei mai grăbiţi au fost bucătarii. Au de pregătit din vreme mîncare pentru aproape două sute de oameni. Şi nu mîncare ca în toate zilele.
Pe la orele zece a început adunarea. Covaci a vorbit despre însemnătatea lui întîi Mai. Apoi s-a întins masa. Au mîncat cu toţii la un loc. Au închinat, cu căniţele de apă, pentru lupta proletariatului internaţional. După masă veni rîndul echipei artistice a colectivului. Odată terminat programul, au intrat în joc viorile şi balalaicele. S-a încins o horă îndrăcită, tineri şi bătrîni băteau asfaltul Doftanei. Un tovarăş se porni pe o căzăcească înfocată“.
Ce s-ar fi ales de Mişcarea comunistă dacă tovarăşele ar mai fi rămas la Caransebeş
Lucrurile sunt diferite în povestea lui Dej. Această viață dificilă dedicată bătăliei împotriva exploatării , e dată peste cap de prezenţa tovarăşelor, care nu sunt femei oarecare, ci niște cuconiţe, împunse satiric, mai târziu, în proza proletcultistă, ca stând toată ziua la oglindă şi nu la strung, ci luptătoare, ilegaliste, arse de idealurile lui Lenin şi Stalin. Tovarășii aduc omagiu lor, nu zilei de 1 Mai.
Din mărturiile lui Dej reiese că, „deși unii tovarăși erau căsătoriți“, și-au găsit „tovarășele“ la Caransebeș. Controversele nu mai aveau la bază o interpretare într-o teză a lui Lenin, văzută diferit, ci într-o fustă, fie ea şi de tovarăşă. Dacă tovarășele provocau pasiuni capabile să submineze însăși Mișcarea, înseamnă că nu erau lipsite de atracție sau, în cel mai bun caz, chiar și în închisoare, se străduiau să arate bine și să fie cochete.
Nu se știe ce soartă ar fi avut Mișcarea comunistă dacă tovarășele ar mai fi rămas la Caransebeş.
„Administraţia închisorii hotărîse probabil, la indicaţiile forurilor superiaore, să mute tovarăşele de la Caransebeş la Mislea sau nu ştiu unde“.
Liderul comunist foloseşte întîmplarea pentru a-i administra un ghiont fostei sale duşmance, moartă nu doar politic, moartă şi fizic, Ana Pauker:
„Ana, neapărat, a făcut ce a făcut şi ne-am întîlnit. Atunci mi-a spus, ai auzit? administraţia închisorii vrea să ne mute la Mislea. Noi ne-am hotărît să protestăm şi cerem ca femeile să fie lăsate aici. Păi de ce? Cum de ce? Nu-ţi dai seama ce important este, ce stimulent o să fie pentru fetele noastre şi pentru băieţi, ce discuţii, ce ajutor, aşa, de ridicare a nivelului cultural ş.a.m.d.“
Gheorghiu Dej recunoaște imediat pericolul mortal pe care prezența tovarășelor la Caransebeș îl reprezenta pentru mișcarea comunistă și muncitorească. Ana Pauker nu conștientizează acest lucru. Aceasta îi oferă lui Dej ocazia, în 1961, să o acuze de superficialitate:
„Am mai cunoscut noi chestiunile astea cu ridicarea nivelului cultural în lagăr. Am văzut cît de superficială este, ce lipsă de spirit de observaţie are. În general, cînd treceam la aprecieri politice, nu era în stare să-şi ducă pînă la capăt ideea, n-avea un fir, sărea cum sare o păsărică dintr-o cracă în alta, sărea de la o idee la alta. Spuneam, probabil se vede că este aşa de deşteaptă femeia asta, că ea presupune că este destul pentru mine ca numai să-mi pompeze ideea, nu e nevoie să o ducă pînă la capăt, ca eu să-mi dau seama, să ghicesc ce avea să spună. Eu căutam la mine motive, defecţiuni, însă era un om superficial, un om care asimilase singur un vocabular cum mulţi asemenea aveau“.
Ana Pauker părea mult mai umană. Poate că aceasta explică de ce a pierdut confruntarea cu Dej. La Caransebeș, s-a comportat mai mult ca o femeie decât ca o revoluționară. Este posibil ca nici tovarășele să nu fi dorit să se despartă de tovarăși. În cele din urmă, tovarășele au fost relocate din Caransebeș, iar administrația penitenciarelor a acționat în favoarea lui Dej. După război, mulți dintre conducătorii acestei administrații au fost încarcerați de comuniști. Dacă tovarășele ar fi rămas la Caransebeș, poate că Partidul Comunist s-ar fi destrămat complet.
