Motivul pentru care nu ne putem gâdila singuri. Explicația surprinzătoare a oamenilor de știință

Ai încercat vreodată să te gâdili singur și ai observat că nu ai aproape nicio reacție? Nu este o întâmplare. Creierul anticipează fiecare mișcare pe care o faci și reduce intensitatea senzațiilor înainte ca acestea să te surprindă. Cercetătorii au descoperit că acest mecanism ne ajută să facem diferența dintre propriile acțiuni și stimulii care vin din exterior.

Motivul pentru care nu ne putem gâdila singuri. Foto: arhiva

O atingere în talpă, în lateralul corpului sau în zona coastelor poate declanșa râsete atunci când este provocată de altcineva. Dacă încerci să reproduci aceeași mișcare cu propria mână, efectul este, de cele mai multe ori, mult mai slab. Explicația ține de modul în care creierul procesează informațiile senzoriale și anticipează consecințele mișcărilor.

Gâdilatul este strâns legat de surpriză. Atunci când o altă persoană ne atinge, nu putem ști cu exactitate unde va ajunge mâna sa, câtă presiune va aplica sau când se va opri. În schimb, atunci când inițiem singuri mișcarea, creierul are deja informații despre ceea ce urmează să se întâmple.

Cum reușește creierul să reducă senzația de gâdilat?

Fenomenul a atras atenția cercetătorilor încă de la sfârșitul anilor 1990. Sarah-Jayne Blakemore, Daniel Wolpert și Chris Frith au investigat mecanismele prin care creierul distinge între atingerile produse de propriile acțiuni și cele provocate de factori externi.

Atunci când decidem să ne mișcăm mâna, creierul transmite comenzi către mușchi. În paralel, generează o estimare a efectelor pe care mișcarea le va produce. Astfel, poate anticipa locul în care degetele vor atinge pielea, momentul contactului și intensitatea aproximativă a senzației.

Un rol important în acest proces îl are cerebelul, o structură cerebrală implicată în coordonarea mișcărilor și în ajustarea lor în funcție de rezultatele obținute.

Dacă senzația resimțită corespunde cu predicția creierului, răspunsul senzorial este diminuat. Cu alte cuvinte, creierul nu elimină atingerea, ci îi reduce impactul.

Studiile de imagistică cerebrală au arătat că atingerile produse de propria persoană generează un răspuns mai redus în anumite regiuni implicate în procesarea senzațiilor tactile, comparativ cu atingerile similare provocate de altcineva.

Acest mecanism este util și în alte situații cotidiene. Ne ajută să separăm efectele propriilor acțiuni de evenimentele care apar independent de noi și să interpretăm mai eficient informațiile primite de la simțuri.

Ce se întâmplă dacă întârziem atingerea cu o fracțiune de secundă?

Unul dintre aspectele interesante descoperite de cercetători este că senzația de gâdilat poate deveni mai puternică atunci când predicția creierului nu mai corespunde perfect cu realitatea.

În cadrul unor experimente, participanții controlau un dispozitiv care le atingea palma celeilalte mâini. Cercetătorii puteau modifica momentul în care avea loc contactul, precum și direcția mișcării.

Când atingerea apărea imediat și corespundea mișcării inițiate de participant, senzația era percepută ca fiind mai slabă. În schimb, introducerea unei întârzieri făcea contactul să fie resimțit mai intens.

În anumite condiții experimentale, întârzieri de aproximativ 100–200 de milisecunde puteau modifica percepția atingerii. Creierul primea informații care nu mai corespundeau în totalitate cu ceea ce anticipase.

Acest rezultat sugerează că nu identitatea persoanei care ne atinge este singurul element important. Contează și cât de bine poate creierul să prevadă momentul și caracteristicile stimulului.

Prin urmare, o atingere controlată de noi ar putea deveni mai greu de anticipat dacă un dispozitiv introduce o întârziere sau modifică direcția mișcării. Tocmai această abatere de la predicție poate reduce mecanismul prin care creierul atenuează senzațiile.

De ce unele forme de gâdilat provoacă râs, iar altele doar mâncărime?

Nu toate senzațiile pe care le numim gâdilat sunt identice. Cercetătorii fac, în general, distincția între două tipuri de stimulare.

Primul presupune atingeri foarte ușoare, asemănătoare trecerii unei pene sau a unei insecte peste piele. Acestea pot produce mâncărime și impulsul de a îndepărta stimulul, inclusiv atunci când atingerea este provocată de propria persoană.

Al doilea tip presupune o stimulare mai apăsată, care poate declanșa râs involuntar, zvârcolire și încercarea de a evita contactul. Tălpile, axilele și zona coastelor sunt printre regiunile în care multe persoane resimt puternic acest tip de gâdilat.

Reacția nu este explicată exclusiv prin sensibilitatea pielii. Imprevizibilitatea stimulului și felul în care creierul îl interpretează contribuie la intensitatea experienței.

Oamenii de știință nu au stabilit definitiv de ce a apărut gâdilatul de-a lungul evoluției. Unele ipoteze îl asociază cu protejarea zonelor vulnerabile ale corpului, în timp ce altele pun accentul pe joacă și pe interacțiunile sociale.

Gâdilatul este întâlnit în relațiile dintre părinți și copii și în comportamentul de joacă al unor primate și al altor mamifere. Totuși, aceste observații nu demonstrează că există o singură explicație evolutivă pentru acest fenomen.

Pot exista persoane care se pot gâdila singure?

Deși pentru majoritatea oamenilor este foarte dificil să provoace singuri un gâdilat puternic, cercetările indică faptul că mecanismul de diminuare a senzațiilor autogenerate poate funcționa diferit de la o persoană la alta.

Unele studii au identificat diferențe în procesarea senzațiilor produse de propriile acțiuni la anumite persoane cu schizofrenie, în special în asociere cu simptome care implică dificultăți în distingerea propriilor acțiuni de influențele externe.

Aceste rezultate trebuie interpretate cu atenție. Faptul că o persoană reacționează diferit la gâdilat nu reprezintă, în sine, un semn al unei tulburări psihice și nu poate fi folosit pentru stabilirea unui diagnostic.

În condiții obișnuite, explicația pentru imposibilitatea de a ne gâdila singuri este legată de capacitatea creierului de a anticipa consecințele mișcărilor voluntare. Atunci când stimulul nu ne surprinde, reacția senzorială este diminuată.

Ce legătură există între gâdilat și felul în care ne auzim propria voce?

Mecanismul prin care creierul atenuează senzațiile produse de propriile acțiuni nu se limitează la atingere.

Un exemplu familiar este propria voce. Atunci când vorbim, creierul procesează sunetele pe care le producem într-un mod diferit față de momentul în care ascultăm o înregistrare a vocii noastre.

În timpul vorbirii, sistemul nervos anticipează o parte dintre semnalele auditive generate de propriile mișcări și contribuie la modularea răspunsului senzorial. Când ascultăm o înregistrare, situația este diferită, deoarece sunetul ajunge la noi ca un stimul extern.

Există, așadar, un principiu comun: creierul folosește informațiile despre acțiunile noastre pentru a anticipa efectele acestora și pentru a interpreta mai eficient ceea ce simțim sau auzim.

De ce nu ne putem gâdila singuri? Explicația pe scurt

Motivul principal este că creierul anticipează atingerea produsă de propriile mișcări și îi reduce intensitatea senzorială. Când o altă persoană ne gâdilă, stimulul este mai greu de prevăzut, iar reacția poate deveni mult mai puternică.

Așadar, gâdilatul nu depinde doar de locul în care suntem atinși, ci și de felul în care creierul interpretează atingerea. Ceea ce face diferența este, în mare parte, elementul surpriză.