Povestea nobilei maghiare pe care românii au iubit-o: „Erau în stare să-și jertfească viața pentru apărarea ei”
Drumul Transapuseni, șoseaua nouă ce taie munții între Aiud și Abrud, nu e doar o cale spectaculoasă de călătorie. Printre stânci, sate risipite pe culmi și mine vechi de aur, răsar și povești uitate.
Una dintre cele mai tulburătoare este cea a unei femei străine, nobile și misterioase, pe care moții au iubit-o mai mult decât pe propriii lor conducători.
Numele ei era Ecaterina Varga. Maghiară din Hălmeag, lângă Brașov, venită în Apuseni în jurul anului 1840, a rămas în memoria localnicilor drept „doamna moților”. Într-o vreme în care satele ardelene gemeau sub biruri, iar pădurile, pășunile și minele le erau smulse de stăpâniri hrăpărețe, Ecaterina a avut curajul să ridice vocea, scrie Adevarul.
O doamnă coborâtă în sat
Cronicarii spun că în prima duminică după sosirea ei în Bucium, Ecaterina a vorbit oamenilor chiar în biserică. Le-a spus că îi știe durerile, că a trăit printre ei în copilărie, că Viena nu i-a uitat și că doar împăratul le poate face dreptate. Din acel moment, a devenit glasul munților.
Străbătea satele pe jos sau călare, aduna jalbele și memoriile țăranilor, îi mângâia pe cei sărmani, își scotea din traistă leacuri simple, vorbe de alinare și speranța că împăratul va asculta.
„Poporul nu mai asculta de nimeni altcineva, ci numai de ea”, nota istoricul Ion Rusu Abrudeanu. Moții o păzeau zi și noapte. Spioni de veghe îi semnalau orice primejdie, iar la cea mai mică bănuială era ascunsă în păduri, înconjurată de bărbați înarmați.
Destin frânt
Autoritățile au privit-o cu suspiciune. În 1847, pe când satul sărbătorea Boboteaza, preotul Andrei Șaguna a invitat-o într-o sanie. Bucuroși, moții au urmat de departe. Numai că drumul nu ducea spre ospăț, ci spre Zlatna.
Ecaterina și-a dat seama prea târziu. „Copiii mei, nu mă lăsați!”, a strigat către mulțimea care încerca zadarnic să-i salveze.
Arestată prin șiretlic, a fost dusă mai întâi la Alba Iulia, apoi la Aiud. Ani întregi a rămas închisă fără judecată, uitată de autorități, pierdută între hârtii și dosare.
Despre sfârșitul său există mai multe versiuni. Unii istorici spun că a fost eliberată în 1849 și obligată să se întoarcă la Hălmeag. Alții cred că a zăcut până în 1851 în temnița de la Aiud, că mintea i s-a rătăcit și că ar fi trăit, în ultimii ani, ascunsă în casa unui temnicer.
Cert este că „doamna moților” a dispărut din istorie la fel de misterios cum intrase.
Ecoul unei iubiri
Povestea Ecaterinei Varga rămâne un paradox: o nobilă maghiară care a câștigat dragostea nețărmurită a românilor din Apuseni. „Erau în stare să-și jertfească viața pentru apărarea ei”, scria cronicarul ungar Iakab Elek.
Astăzi, când călătorești prin Bucium, printre case acoperite cu paie și dealuri aurifere, numele ei mai răsună doar în legende. Dar pentru moții care au crezut în ea, Ecaterina Varga nu a fost doar o femeie: a fost nădejde, revoltă și promisiunea unei dreptăți care nu a mai venit niciodată.
