Prin ce trece un imigrant stabilit de cinci ani în România: „Mă cert cu mulți oameni”
Viața unui imigrant în România poate fi plină de obstacole neașteptate. Chiar și după cinci ani de ședere legală, procesul de integrare și gestionarea documentelor devine adesea complicat, de la deschiderea unui cont bancar până la obținerea rezidenței permanente. Experiența povestită pe Reddit de un imigrant scoate în evidență frustrările și luptele zilnice cu instituțiile, arătând că statutul legal nu garantează un parcurs fără dificultăți.
Un utilizator Reddit, imigrant legal în România de peste cinci ani, a povestit experiența sa în țara noastră, evidențiind dificultățile birocratice cu care se confruntă chiar și după ani de rezidență. Deși s-a mutat în România din motive de dragoste și muncă, ceea ce ar fi trebuit să fie un proces simplu s-a transformat într-un șir de obstacole administrative.
Potrivit postării, primele dificultăți au apărut imediat după obținerea CNP-ului. Deși oficial avea toate documentele, deschiderea unui cont bancar sau rezolvarea altor proceduri administrative s-a dovedit frustrantă.
„Am ajuns în România cam în 2020. Primul meu obiectiv a fost să îmi regularizez prezența oficial, pentru a putea avea acces la servicii publice și private: sănătate, bancă, fiscalitatea etc. Merg la IGI (Inspectoratul General pentru Imigrări) din orașul unde vreau sa locuiesc, duc documentele necesare plus dosarul firmei (SRL) pe care tocmai o deschisesem, ca dovadă că am venit pentru muncă, nu «să frec menta». În aceeași zi primesc certificatul de înregistrare. Perfect. Procedura este, practic, aceeași în toate țările UE.
Când CNP-ul nu e suficient
Fiecare stat îți dă un document și un număr, de exemplu, în Spania ai NIE, în Germania steuer id, în Italia cod fiscal, în Franța NIR și, în România, CNP-ul. Primesc CNP-ul meu. Totul e bine… până când nu a mai fost bine. CNP am, dar parcă nu exist.
Imediat după ce am primit mult-doritul CNP, îmi dau seama că sunt un «nimeni pe drum». Încep să mă plimb prin băncile ca să îmi deschid un cont curent. Toți funcționarii mă privesc ca pe un «pierdut în drum».
«Aveți CNP?» «Da» «Aveți buletin?» «Nu, dar am certificatul de înregistrare»
Le dau certificatul de înregistrare (o foaie de hârtie, puțin mai mică decât A4). Nu știu ce să facă cu el. «Pașaport aveți?”». Da, și acum sunt și mai confuzi decât înainte. Lor le trebuie CI românească, pe care, evident, nu o pot avea.
Sunt demoralizat. Mă cert cu mulți oameni. Soția mea la fel, care atunci venea cu mine peste tot datorită faptului ca nu vorbeam limba. La un moment dat, după ce am încercat vreo 5 sau 6 bănci diferite, soția mea își amintește de o cunoștință care lucrează într-o bancă. O sună, vorbesc între ele… ne invită la sediu. Nu știu nici acum exact cum, da s-a rezolvat cu: 4 conturi deschise – 2 personale – 2 pentru firmă”, scrie utilizatorul în mesajul de pe Reddit.
Însă, chiar și după ce a reușit să deschidă conturi și să își înregistreze firma, problemele au continuat. Un alt obstacol major îl reprezintă conceptul de rezidență permanentă. Chiar dacă imigrantul a locuit legal în România mai mult de cinci ani, autoritățile au cerut dovezi suplimentare și documente suplimentare, inclusiv declarații notariale și acte ale soției, care nu erau menționate explicit în legea europeană privind rezidența. Această discrepanță între legislație și aplicarea ei practică l-a făcut să se simtă epuizat și frustrat:
„Imediat, din primele lunii, îmi dau seama că un alt mare obstacol este conceptul de rezidență. Din experiența mea, pentru majoritatea funcționarilor – publici sau privați – nu sunt considerat «rezident», deși sunt rezident legal. Nu contează că adresa mea unde locuiesc stabil in România apare pe certificatul de înregistrare. Ți se cer alte dovezi (...) Caut legea despre rezidență permanentă. Este lege europeană.
Foarte simplu: dacă ești rezident legal de peste 5 ani, ai dreptul la rezidență permanentă. Citesc mai încolo, caut cum e și prin alte țăriâi ale Europei (încă o dată: e o lege europeană, deci toate țările europene ar trebui să o aplice). În esență, e chiar un detaliu birocratic. Nu este obligatorie și nu este cerută în mod explicit de autorități în viața de zi cu zi. Dar, din ce înțeleg, o dată ce ai făcut-o, nu mai trebuie să dovedești nimic (muncă, venit, asigurare). Poți trăi liniștit, teoretic, chiar și pe munte ca haiducii cu o grădină și găini, fără ca nimeni să te scoată afară din țară. Îi întreb pe prietenii și rudele mele plecate în străinătate. Răspunsurile variază între:
«nu știu despre ce e vorba»
«am întrebat pe cineva la un moment dat și, la noi (cetățeni UE) nu ne trebuie; e inutil».”
Plătești taxe, dar ești tot străin
DAR, se pare că rezidența permanentă în România vine și cu o «feature» foarte șmecheră, pentru cetățeni UE și extra UE: PRIMEȘTI O CARTE DE IDENTITATE ELECTRONICĂ. Perfect! M-am entuziasmat. Asta e soluția tuturor problemelor mele. Orice dinozaur o bagă în cititor, formularul se completează singur, toată lumea e fericită. Nimeni are întrebări. Nimeni trebuie să lucreze mai mult cu proceduri de completat manual… Dar, frână entuziasm: pentru asta trebuie să mergi din nou la IGI”, a mai povestit imigrantul.
Chiar și după șase ani de plată a taxelor și impozitelor, imigrantul spune că este tratat mai degrabă ca un „străin cu anumite privilegii” decât ca un rezident normal. Deși a întâmpinat probleme, bărbatul spune că ăi place să locuiască în România:
„E fain să trăiești în România, chiar mă simt bine și liniștit aici. Totuși, ce am scris mai sus nu cred că ține de răutate față de străini, ci mai degrabă de faptul că România este o țară obișnuită să își trimită cetățenii în străinătate, nu să primească migranți. În ceea ce privește «a fi primit» de comunitate, care e deosebită și chiar primitoare, nu pot spune același lucru când vine vorba de ghișee private sau de instituții publice.
La momentul de față, după 6 ani de rezidență fizică și fiscală în România și după sute de mii de euro plătiți sub formă de taxe și impozite, pot spune că sunt tratat mai degrabă ca un străin cu anumite privilegii, nu ca un rezident normal...”.
În final, postarea scoate în evidență o realitate delicată pentru imigranți: adaptarea în România nu înseamnă doar învățarea limbii sau integrarea socială, ci și navigarea unui sistem birocratic adesea confuz și ineficient, unde documentele corecte nu garantează întotdeauna rezolvarea problemelor.
