Romanii, pionierii scufundărilor. Cum construiau sub apă acum 2.000 de ani, fără oxigen și fără tehnologie modernă
Cu două milenii înaintea apariției costumelor de neopren, a tuburilor de oxigen sau a roboților subacvatici, inginerii și scafandrii romani realizau lucruri greu de imaginat chiar și în prezent: explorau epave, ridicau structuri imense pe fundul mării și construiau porturi în adâncul apelor.
Totul, cu mijloace ingenioase și o înțelegere uluitoare a fizicii și a materialelor de construcție.
Cum respirau romanii sub apă
În lipsa echipamentului modern de scufundare, romanii au inventat propriile metode de a rămâne cât mai mult timp sub apă. Una dintre cele mai simple tehnici era folosirea unor țevi lungi, din trestie sau metal, prin care scafandrii respirau aerul de la suprafață, un principiu rudimentar, dar eficient.
Pentru misiuni mai complexe, foloseau ceea ce am putea numi astăzi „clopote de scufundare”: recipiente mari, umplute cu aer și fixate peste cap sau coborâte împreună cu scafandrul. Aerul prins în interior permitea scufundări prelungite, iar în unele cazuri, se putea ajunge chiar până la 30 de metri adâncime, o performanță remarcabilă pentru acea perioadă.
Construcții impresionante pe fundul mării
Unul dintre cele mai spectaculoase exemple ale ingineriei romane subacvatice este portul antic din Cezareea, în actualul Israel. Ridicat în secolul I î.Hr. de regele Irod cel Mare, portul a fost o realizare tehnologică de excepție. Romanii au turnat o platformă masivă direct în mare, folosind o tehnică specială care permitea ca structura să se fixeze solid, chiar și în condiții subacvatice.
Portul avea o importanță strategică majoră și a fost proiectat să reziste la valuri puternice și la eroziune. Ruinele sale pot fi văzute și astăzi, la peste 2.000 de ani distanță, dovadă a măiestriei inginerilor romani.
Secretul durabilității: betonul care se întărea în apă
Cea mai valoroasă inovație a romanilor în materie de construcții subacvatice a fost, fără îndoială, betonul hidraulic. Spre deosebire de betoanele moderne, care au nevoie de condiții controlate pentru a se întări, compoziția romană avea o proprietate unică: se întărea și devenea mai solidă în contact cu apa.
Ingredientele? Un amestec precis de var, cenușă vulcanică (provenită din zone precum Puteoli, lângă Napoli) și pietriș. Reacția chimică dintre varul stins și materialele vulcanice producea un liant extrem de rezistent. Rezultatul? Construcții care au sfidat timpul și intemperiile.
Chiar și astăzi, cercetători din întreaga lume studiază formula betonului roman, încercând să o reproducă pentru proiecte moderne, mai sustenabile și mai durabile.
Tehnologia romană subacvatică nu era doar un moft al unei civilizații avansate. Era o necesitate. Comerțul, expansiunea militară și aprovizionarea cu resurse depindeau în mare măsură de porturi funcționale și de structuri maritime solide. Fără scafandrii romani și fără inovațiile lor inginerești, multe dintre reușitele Imperiului ar fi fost imposibile.
