Școala hoților de buzunare a existat în București. Cursurile durau 4 ani, iar testul de absolvire era dificil. Cine era „profesorul”
În Bucureștiul interbelic a existat o școală a hoților de buzunare. Funcționa în Vitan, chiar în casa „fondatorului”, un expert al sustragerii portmoneului și din cele mai sigure locuri ale purtătorului. Și pentru că treaba se voia foarte serioasă, cei care doreau să devină experți în astfel de hoții urmau patru ani de cursuri și la final susțineau un test de absolvire.
Cine erau elevii de la școala hoților de buzunare
Cel căruia i-a venit ideea să predea cursuri despre cum se fură un portofel este Ilie Ciolac, un român cu numerose condamnări pentru furturi.
Înfiinţase şcoala în casa lui din Vitan. Numărul elevilor: 10. Durata şcolii: 4 ani. Întreţinerea era asigurată de bandele de hoţi de buzunare. Pentru cursuri, Ilie Ciolac avea toată viaţa un procent din furturile comise de elevii săi.
Printre aceștia se numărau: Foamelungă, Ilie cel Bun, Elena Mihăilescu-Foanfă, Aron Pincaş-Americanul, Gavrilescu Autobuz, Saraga-Cuţit. Li se spunea pickpokeți.
Pickpokeţii acţioneau în trio
Jurnaliștii de la publicația Ilustrațiunea română au publicat în 1939 un reportaj picant despre hoții de buzunare din București.
Au fost ghidați în culisele acestei „meserii” de un fost practicant care horărâse să se cumințească, iar ca dovadă a fost de acord să le dea detalii la fața locului.
„Această delicată artă se exercită numai de un trio. Pontagiul indică victima, după ce a aflat că are un portmoneu bine garnisit. Huiduma face mască și ține tira, adică distrage atenția victimei și prepară terenul trăgătorului care, cu o agilitate desăvârșită, trage afară portofelul din buzunar.
Trăgătorul e asul bandei. El nu păstrează niciodată corpul delict la el, ci îl trece pontagiului, pentru ca în caz de flagrant delict să poată scăpa. Trăgătorii se află prea puțini pe piața pungașilor de buzunare și de aceea ei sunt feriți de surprize neplăcute”, se arată în articolul din Ilustrațiunea română, citat de Historia.
Pontagiul era cel care trebuia să demonstreze intuiţii psihologice deosebite.
El trebuia să își dea seama nu numai că insul are la el un portofel care merită riscul, dar şi că are „calitățile” de a fi operat rapid.
Huiduma abate atenţia victimei. Cel care avea acest rol nu avea voie să dea de bănuit. Trebuia să arate onorabil, să aibă maniere elegante, iar de preferat era o jună drăguţă şi curăţică.
Trăgătorul era „Asul” bandei. El era cel care şterpelea portofelul şi îl livra repede Pontagiului.
„Profesorul” Ilie Ciolac pregătea „Trăgători” și pentru că erau atât de puțini, Ciolac și-a pus casa din Vitan la dispoziție pentru a preda „cursul” de trăgătorie.
În ce consta testul de absolvire
„Avea mai bine de 10 elevi în permanență, recrutați din speranțele de la secția minorilor a Văcăreștilor. Pentru definitiva pregătire a unui viitor pungaș de buzunare, Ilie Ciolac avea nevoie de patru ani de serioasă școală”.
Excelenta organizare a sistemului de școlarizare a pick-pockeților nu se oprea aici.
„Întreținerea acestor elevi era suportată de diversele bande de pungași, cari aveau nevoie de noi trăgători. Ciolac avea toată viața un procent din furturile realizate de elevii săi. Între pungași exista un anumit cod al onoarei lor speciale, care îi asigura lui Ciolac plata regulată a procentului său. Avea, astfel o adevărată pensie de retragere pentru bătrânețe”, se arată în publicația vremii.
Ca să treacă examenul final, elevul trebuia să ia portofelul ascuns într-un buzunar secret al unui manechin cu clopoţei fără să stîrnească un sunet.
În cele din urmă, Ilie Ciolac a ajuns din nou după gratii. A fost dus la Văcăreşti în 1938 și a murit de trichineloză un an mai târziu.
