Horia Brenciu: «Nici acum nu sunt un copil cuminte»
Horia Brenciu a vorbit despre copilărie, familie, despre starea televiziunii şi despre marea sa pasiune, muzica.Îi place să descopere şi să experimenteze. Scrie poezie, iubeşte şi încă are „microbul" televiziunii. Are o relaţie apropiată cu fanii şi nu se supără când aceştia „îl trag de urechi".
Trăieşti de 17 ani în Bucureşti, dar eşti foarte legat de oraşul tău natal, Braşov...
Horia Brenciu: Am bătut în lung şi-n lat Braşovul timp de 20 de ani, vârstă la care m-am mutat în Bucureşti. Iar 20 de ani e o perioadă destul de mare pentru ca toate locurile să aibă o poveste, să spună ceva. Încerc să ajung acolo cât pot de des, mai ales că în Braşov trăieşte tatăl meu.
Cum era copilul Horia Brenciu?
Îmi pare rău, dar Horia Brenciu s-a născut matur şi a ştiut dintotdeauna cât fac 9 împărţit la 3 (râde). Nu eram ceea ce se numeşte un copil cuminte, nu am fost un copil liniştit. Îmi plăcea să descopăr lumea, ceea ce fac şi acum. Nici acum nu sunt un copil cuminte. Din punctul meu de vedere, viaţa înseamnă cunoaştere, curiozitate, descoperire. Din nefericire, la mine există un aspect mai sărac legat de familie, pentru că, de-a lungul vieţii, foarte multe rude s-au stins. Inclusiv mama. Aşa că acum îi am doar pe tata, care are 80 de ani şi pe fratele meu, care trăieşte în străinătate. Însă în copilărie am avut lângă mine oameni care m-au iubit.
În copilărie era o concurenţă între tine şi fratele tău, Marius Brenciu, acum un tenor celebru cu spectacole susţinute la Metropolitan Opera sau Covent Garden?
Fratele meu este foarte talentat şi l-am urmat îndeaproape. A făcut pian, am făcut şi eu, a început cursurile de canto, eu l-am urmat. El a intrat la Conservator, eu voiam să fac acelaşi lucru, dar am început să prezint emisiunea „Robingo", la TVR, aşa că am renunţat. Marius e un exemplu de disciplină şi de rigurozitate pentru mine. Din punctul meu de vedere, a face operă reprezintă un maximum profesional, opera e ca un Himalaya al artei. Însă n-au existat niciodată rivalităţi între noi.Cum îţi compui piesele?
E ca o revelaţie. Mă inspiră toate lucrurile din viaţa mea, aşa cum mă inspiră să scriu şi poezie. Scriu şi multe poezii, însă nu reţin niciuna. Eu nu sunt Păunescu (râde).
Primul album, „35", a fost lansat la vârsta de 35 de ani, apoi „37", lansat după acelaşi algoritm. Ce urmează?
Ceea ce mi-am propus eu a fost să scot trei albume. Confirmi abia a treia oară, cred eu.
