Lunga istorie de crime între creștini și musulmani
În contextul crizei refugiaților, poate fi util să ne amintim câteva momente din istorie în care creștinii și musulmanii nu au fost chiar în tabere opuse. Anul 1683 a rămas cunoscut în istorie ca momentul când temuta armată otomană a ajuns la porțile Vienei pentru a o cuceri. Evenimentul a fost consemnat ca bătălia clasică dintre două civilizații diferite, considerate dușmani eterni. Există însă documente istorice care dovedesc că nu a fost chiar o bătălie între două forțe opuse.
Conform informațiilor prezentate de The Independent, asaltul otoman a fost practic coordonat în alianță cu regele Ludovic al XIV-lea, iar armata invadatoare nu era în totalitate turcă, arabii, turcii, kurzii luptând în realitate alături de creștini precum greci, armeni, unguri, bulgari, români și sârbi.
Luptând pentru o cauză comună
Una dintre cele mai proeminente figuri care s-au alăturat armatei otomane a fost Imre Thokoly, un recunoscut naționalist ungur protestant, născut pe teritoriul actualei Slovacii. La vremea respectivă, sute de țărani unguri erau nemulțumiți de stăpânirea austriacă, astfel că l-au urmat pe Thokoly, care s-a aliat armatei otomane, înlesnindu-i trecerea spre Viena.
Un prezent incert
Actualul prim-ministru al Ungariei, Viktor Orban, a făcut referire la acest episod atunci când a încercat să justifice împiedicarea imigranților din Orientul Mijlociu să treacă granițele Ungariei. „Trebuie să recunosc că atunci când vine vorba de a locui alături de comunitățile musulmane, noi suntem singurii care avem experiență, deoarece am avut posibilitatea de a trece prin această experiență timp de 150 de ani.”
Perspectiva lui Orban este împărtășită de mai mulți europeni, care consideră criza actuală a refugiaților drept o „invazie” a unei culturi complet străine de Europa, o tentativă de „cucerire islamică a Europei”. Protestele împotriva imigranților au trecut granițele europene, ideea fiind acceptată chiar și de candidații republicani la prezidențialele americane.
Istoria ne contrazice
Ian Almond este de părere că, deși astăzi o înțelegre deplină sau o conviețuire între lumea europeană și cea musulmană pare de neconceput, nu trebuie să uităm că musulmanii și creștinii au împărtășit de-a lungul timpului unele aspecte culturale comune, au vorbit o limbă comună și nu s-au privit mereu ca niște străini.
Momentul istoric 1683 este dovada că soldații din cele două tabere au ales chiar să moară împreună pe câmpul de luptă. Iar acesta nu este singurul exemplu. Frederic al II-lea, regele care a devenit împăratul Sfântului Imperiu Roman în secolul al XIII-lea, a angajat sute de arcași arabi musulmani care i-au fost alături în războaiele purtate de Frederic împotriva facțiunilor italiene rivale.
Chiar și în secolul al XIX-lea, în timpul Războiului Crimeii, armata franceză avea în componența sa soldați algerieni, tătari musulmani luptau în armata rusă, iar miliții românești și doctori greci se aflau la rândul lor în serviciul otomanilor.
Lecția toleranței
Ideea pe care o transmite Almond este nu să idealizăm acest trecut, care era de departe mult mai sumbru și mai haotic, ci să învățăm ce înseamnă toleranța. „Să alegem când să vorbim despre diferențele religioase și când să păstrăm tăcerea, este cel mai vechi truc din istorie. Este, de asemenea, și o tactică folositoare în politică.”
