29 de ani de la primele alegeri postcomuniste, din 20 mai 1990. Ele au fost câștigate de FSN și de Ion Iliescu
Acum 29 de ani, la 20 mai 1990, România trecea prin testul primelor alegeri libere și democratice de după răsturnarea regimului comunist. Au avut loc, la aceeași dată, atât alegeri parlamentare, cât și prezidențiale. Au fost organizate pe baza unei legi electorale stabilite prin Decretul 92 din 14 martie 1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) și s-au încheiat cu victoria zdrobitoare a Frontului Salvării Naționale, ce a obținut 67,53% din mandatele noului Parlament și a liderului acestuia, Ion Iliescu, votat de 85,07% dintre alegători.
Se împlinesc 29 de ani de la alegerile din 20 mai 1990, considerate de unii drept „primele alegeri libere și democratice din România după Revoluție”, iar de alții drept „alegerile din Duminica Orbului”, sărbătoarea din calendarul ortodox ce coincidea cu duminica de 20 mai a votului, în acel an. Unii poate că nu-și mai amintesc detaliile de atunci, pe când alte generații ori nu le-au trăit ori erau prea mici ca să le fi reținut. România era o țară deja divizată, polarizată – chiar dacă raportul de forțe era disproporționat ca număr - între susținătorii noii puteri de la București în fruntea căreia se afla zâmbitorul Ion Iliescu, un comunist „cu față umană”, după modelul liderului sovietic Mihail Gorbaciov, fost Ministru al Tineretului, Președinte al Consiliului Județean Iași,etc, în epoca ceaușistă - și care aduna, în mare măsură, foști demnitari de „rândul 2 sau 3” sau beneficiari, în diferite perioade, ai regimului comunist și mișcările anticomuniste cristalizate mai ales în jurul nou-reînființatelor partide istorice, Partidul Național Liberal(PNL), condus de Radu Câmpeanu și Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat (PNȚCD), în fruntea căruia se afla un personaj legednar pentru țărăniști și nu numai, Corneliu Coposu, fost secretar personal al marelui om politic Iuliu Maniu și „beneficiar” a 17 ani de temniță grea în timpul comunismului.
FSN s-a transformat în partid politic, în februarie 1990
Lor li se adăugau unele asociații civice, mai ales din Timișoara, orașul de unde începuse Revoluția din decembrie 1989 și care, în 16 martie 1990 au redactat Proclamația de la Timișoara care, printr-un faimos punct 8 din epocă cerea interzicerea accesului în funcții publice , timp de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, a oricărui fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității. Aceste reacții au fost generate de decizia mai-marilor FSN, luată în ziua de 6 februarie 1990, de a transforma Frontul Salvării Naționale în partid politic și a participa la preconizatele alegeri. Asta, după ce inițial, și Ion Iliescu și alți lideri ai momentului apropiați de Iliescu, vorbiseră clar despre netransformarea FSN în partid, acesta urmând a fi doar o structură, un organism temporar, de tranziție a cărui principală menire ar fi să dea țării primele alegeri libere, un Parlament și un Președinte democratic aleși.
În această atmosferă - dublată de începerea, din 22 aprilie 1990, a ceea ce a intrat în istoria recentă drept „Fenomenul Piața Universității”, unde o parte dintre cei care au participat inițial la un miting contra transformării FSN în partid politic și în favoarea punctului 8 de la Timișoara, au ocupat rondul de la Piața Universității, loc ce avea să fie decretat, până la evenimentele sângeroase din 13-15 iunie 1990, „zonă liberă de comunism” – s-au desfășurat alegerile din 20 mai. Pentru mandatele din Camera Deputaților s-au înscris un număr record de 27 de formațiuni politice, în timp ce pentru Senat doar 7. Rezultatul a fost cel previzibil, câtă vreme marea majoritate a românilor era fascinată de Ion Iliescu, considerat „liderul Revoluției”, dar și de „cuplul” pe care acesta îl făcea cu mai tânărul, dar nu mai puțin carismaticul, Petre Roman. Dincolo de legăturile celor doi cu regimul comunist, păreau sau chiar erau în ochii multora ca fiind totul altceva față de figurile și atitudinea foștilor lideri comuniști, gen Emil Bobu, Constantin Dăscălescu sau Ilie Verdeț. FSN a câștigat un total de 67,53% din mandatele noului Parlament, urmat la mare distanță de UDMR și PNL,cu câte 7, 34% fiecare. Singurul candidat independent care a câștigat un loc de parlamentar a fost Antonie Iorgovan, viitorul „părinte al Constituției” din 1991, așa cum avea să fie supranumit.
Alegerile pentru prezidențiale din 20 mai 1990 au fost câștigate de Ion Iliescu
Dar punctul, probabil, cel mai spectaculos, mai inedit și care constituia și o premieră mediatică pentru România a fost competiția din alegerile prezidențiale. Și, mai ales, de dezbaterile televizate dintre cei trei mari candidați, Ion Iliescu, din partea FSN, Radu Câmpeanu, din partea PNL și Ion Rațiu, din partea PNȚCD. Firește că și aici rezultatul final era previzibil, Ion Iliescu devenind Președinte al României din primul tur, cu 85,07% dintre voturile exprimate, adică 12.232. 498 voturi, urmat de Radu Câmpeanu, 10,64% și Ion Rațiu, 4,29%. Cu toate acestea, exercițiul democratic al acelei înfruntări electorale, dublat și de limbajul și atitudinea civilizată a candidaților, au reprezentat o primă mare lecție democratică pentru mulți români. Una care, din păcate, a fost uitată pe parcursul celor 29 de ani de atunci, prima „bornă” a acelei uitări fiind reprezentată de evenimentele din 13-15 iunie 1990 ce au culminat cu invadarea Capitalei de către mineri și violențele ce au rezultat din acest lucru. Pe de altă parte, faptul că aceste alegeri au fost organizate pe baza unei legi electorale în absența unei Constituții noi, legea fundamentală fiind gata spre aprobare abia spre finalul anului 1991, i-a permis lui Ion Iliescu să candideze la alte trei alegeri prezidențiale, în care a câștigat alte două mandate complete de Președinte, de câte 4 ani, începând cu cele din toamna lui 1992, când a câștigat, însă „doar” cu 61, 43% din voturi, după două tururi de scrutin, în fața „noii speranțe” anticomuniste, profesorul Emil Constantinescu, reprezentantul Convenției Democrate Române. Iar în 1996, spre surprinderea multora, probabil, Constantinescu avea să-l învingă pe Iliescu într-o altă confruntare electorală, adunând 54,41%, și devenind, pentru patru ani, Președintele României. Pentru „tabăra” anticomunistă a părut ca o minune. Dar, ca orice minune, a durat doar un mandat. La finalul căruia, Emil Constantinescu nu a mai candidat pentru un al doilea mandat, declarându-se „învins de Sistem”.
