Cele mai uzuale trei pedepse acum 30 de ani față-n față cu cele de azi
”Meseria” de părinte se învață. Din mers, din cărți, din experiența părinților sau a bunicilor, de oriunde se poate ”fura” câte ceva. Ceva bun, se subînțelege. O dată cu schimbarea generațiilor s-au modificat parcă nu numai genele copiilor noștri, ci și strategiile prin care părinții încearcă să-și controleze progeniturile. Copiii de ieri, deveniți părinții de azi, și-au adaptat și caznele impuse piticilor cerințelor vremii. Dar și maniera prin care încearcă să le îndrepte pașii prin viață, să-i învețe ceea ce lor li se pare că este cel mai bine.
În viață însă planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Ca atare, copiii nu reușesc mereu să atingă ”parametrii” stabiliți. Uneori o fac neintenționat, alteori din rea voință. Ce e de făcut în aceste din urmă cazuri? Click.ro a stat de vorbă cu un psiholog, Geanina Cucu-Ciuhan, specialist psihoterapeut pentru copii și tineri, pentru a vă oferi cele mai bune variante. Din discuție a reieșit și structura unui top inedit, care are darul de a ne reaminti că fiecare dintre noi am fost mai întâi copii și apoi părinți: Top 3 pedepse aplicate acum 30 de ani comparativ cu Top 3 pedepse aplicate azi.
Așadar, cum arăta Top 3 al celor mai utilizate pedepse acum 30 de ani, în anii de final ai regimului comunist?
1. Nu mai ai voie afară! (în funcție de ”gravitatea” celor comise puteai să te lingi pe bot de întâlnirea mult-așteptată cu prietenii de la bloc sau de școală preț de o zi, două, trei sau chiar o săptămână);
2. Nu mai ai voie să stai la televizor! (oricât ar părea de paradoxal azi, la acea vreme televiziunea rămânea un mijloc de divertisment greu de concurat);
3. Treci la colț! (pedeapsa era prin excelență aplicată în mediul școlar, cu precădere la clasele mici, dar și în gimnaziu).
Anii au trecut, regimul politic din România s-a schimbat, oamenii mici cândva au devenit azi adulți. Și părinți, la rându-le. Toate acestea au rescris topul pedepselor. Iată-l pe cel actualizat:
1. Ți-am confiscat telefonul/Nu mai ai voie la calculator! (și în acest caz se poate vorbi de o anumită unitate de timp care variază de la părinte la părinte);
2. Nu mai ieși în oraș! (această formă de socializare era parcă mult mai apreciată în urmă cu 30 de ani decât este azi, din cauza dezvoltării fără precedent a tehnologiei comunicaționale. Cu toate acestea, încă e la modă);
3. Gata, ești pedepsit: time-out! (această din urmă pedeapsă e mai vechea noastră cunoștință, ”Treci la colț!”, anglicizată și trecută evident prin filtrul și mentalitatea lumii anglo-saxone).
Geanina Cucu-Ciuhan spune că nu s-a inventat încă nici o metodă infailibilă în relația părinte-copil: ”În fapt, cea mai bună metodă e aceea de a fi apropiat de propriul copil, de a fi deschis față de el, de a-i fi alături necondiționat. Iar asta implică și faptul că trebuie să-i permiți să comunice cu tine, să-și spună și el punctul de vedere”. Iar dacă trebuie evitat ceva, atunci trebuie evitată postura de ”părinte perfecționist”, foarte riguroasă, care vede de cele mai multe ori în copilul tău o prelungire a propriilor realizări, fără să țină cont de aptitudinile și pasiunile urmașului. Fiindcă oricine merge pe acest drum, în care ignoră dorințele copilului, riscă să-i facă acestuia viața mediocră, pigmentată cu eșecuri.
Trebuie pornit de la recompensă, nu de la aplicarea pedepsei
În relația dintre părinte și copil, mai spune Geanina Cucu-Ciuhan, trebuie plecat de la aplicarea recompenselor, nu a pedepselor. Trebuie încercată mai întâi stimularea copilului nostru, ceea ce poate deveni o provocare pentru mulți dintre părinți. Fiindcă implică o bună cunoaștere a vlăstarului în cauză, a pasiunilor sale, fără de care nu poate exista o veritabilă mobilizare a acestuia. Abia apoi, și după mai multe încercări, se trece la aplicarea pedepselor. ”Prin pedeapsă îi luăm copilului un privilegiu, încercând să-l conformăm regulilor de zi cu zi cu care încercăm să-l obișnuim. Tocmai de aceea e foarte important ca, atunci când decidem că a sosit vremea pedepsei, să vorbim cu copilul nostru, să-i spunem unde a greșit și ce are de făcut pentru a redresa situația. Altfel, nici o pedeapsă nu va avea efect pozitiv”, precizează psihologul Cucu-Ciuhan. Care adaugă că printre pedepse nu trebuie inclusă, sub nici o formă, cea corporală, vremei zicalei ”bătaia e ruptă din rai” apunând deja. ”Orice părinte, mamă sau tată, trebuie să încerce să vadă în relația cu copilul său jumătatea plină a paharului. Dacă i se pare că nu e nici măcar jumătate, să accepte atât cât este, un sfert, mai puțin, aproape nimic. De aici trebuie plecat și încurajat mereu copilul. E foarte important ca el să înțeleagă că-i apreciezi efortul, că dacă e ceva ce nu a înțeles poate discuta cu tine, părintele său, asupra chestiunii pentru a încerca o altă stratagemă. Există printre noi părinți care nu acceptă jumătăți de măsură. Ei tresară doar atunci când văd în carnetul de note al copiilor cotații de 8 și de 9, iar nu de 10. Atunci începe tragedia. Deși nu le-au spus până atunci nici măcar un bravo pentru seria de note maxime, fac dintr-un accident o veritabilă tragedie. Acești părinți greșesc grav procedând astfel, își sensibilizează copiii, îi fragilizează fără să știe că fac acest lucru!”.
Regula de aur spune că trebuie să eviți abuzul, chiar și în cazul pedepselor
La cererea noastră, Geanina Cucu-Ciuhan a comentat pe larg fiecare dintre cele mai utilizate pedepse ale momentului. Primul pas și cel mai important, în opinia sa, este acela de a nu abuza de orice fel de pedeapsă.
”Astăzi, copiii noștri interacționează altfel decât generațiile precedente. Tehnologia exercită asupra lor o fabuloasă influență și d-aia nu trebuie să ne mirăm prea tare dacă o să vedem grupuri de adolescenți, de tineri care ies împreună în oraș, în club, chiar în parc și discută între ei printre intermediul Facebook sau WhatsApp Messenger, deși sunt la mai puțin de un metru distanță unul față de celălalt. Ca atare, atunci când decidem că trebuie să-l separăm de telefon sau să-i interzicem accesul la calculator, trebuie să conștientizăm că-i neutralizăm un privilegiu important al poziției sale sociale. Fiindcă telefonul mobil e pentru cei tineri, mai mult ca oricare altă categorie de vârstă, propria imagine socială. Acolo, asta e realitatea, ei își expun viața, problemele. Aproape tot ce are importanță maximă pentru ei se află în acel obiect și în utilizarea sa. Răpindu-i, mai ales într-un mod exagerat, această cale de acces, care e și una de informare, îl punem într-o condiție de inutilitate, îi putem induce fragilitate emoțională, o stare de tristețe, de lipsă de speranță, dar mai ales îi schimbăm raportul cu cei de vârsta sa. Și se poate întâmpla ca el să devină obiectul unor glume făcute de ceilalți pe seama lui, iar situația poate escalada fără să conștientizăm în fapt efectele acestei decizii. Și încă ceva: noțiunea de rușine s-a modificat azi, esențial. Părinți, rușinea de altădată s-a schimbat. Ea nu e deloc înțeleasă la fel de copiii voștri. Există și pentru ei rușine, dar e schimbată! Dacă vreți să aflați, nu ezitați. Întrebați-i!”.
Cel mai bun lucru e să vorbim cât mai des cu copiii noștri
Legat de cea de a doua pedeapsă, Geanina Cucu-Ciuhan a insistat din nou pe un aspect care revine sferei de acțiune a părintelui: ”Copii au tendința de a-și crea grupul lor de prieteni sau zona lor de protecție. E ceva natural. A schimba acest status, chiar dacă pornește de la motive obiective, e o provocare foarte mare. Mulți dintre noi au tendința de a-și controla copilul în mod excesiv. E greu să accepți că adolescenții noștri cresc, că au nevoie de un anturaj de vârsta lor, de intimitate. Pe care nu obțin în prezența noastră, orice ar face. De aceea, e necesar să conștientizăm că trebuie să le permitem, într-un mod inteligent, să devină adulți. Care la rândul lor, vor avea copii! Trebuie să încercăm să le oferim sprijinul, să facem efortul de a le oferi propria cameră sau excursia mult visată cu grupul, dacă asta-și doresc, deși poate nu avem condițiile financiare care să ne permită asta. Dar înainte de orice, trebuie să vorbim cu ei. Și să le explicăm ce putem, ce nu putem și de ce nu putem.”
Cât despre cea din urmă pedeapsă din topul nostru, psihologul Geanina Cucu-Ciuhan, spune că e cea mai puțin invazivă dintre toate trei. Cu condiția, mecesară și absolută și pentru precedentele două, de a-i explica celui în cauză de ce trebuie să iasă dintr-o anumită stare și asupra căror aspecte trebuie să mediteze, să corecteze pentru a nu repeta eroarea sau fapta ale cărei consecințe tocmai le suportă.
Pentru cei mai interesați dintre dumneavoastră, aceeași Geanina Cucu-Ciuhan a formulat la final și o ”regulă de aur” a relației părinte – copil, ce implică binomul recompensă și pedeapsă, pe durata întregii noastre vieți.
