Constantin cel Mare, sfânt ortodocșilor, dar nu și catolicilor. De ce?
Data de 21 mai este dedicată anuală, în calendarul creștin, Sfinților Constantin și Elena. Cei doi au trăit în secolele III – IV după Cristos, dar recunoașterea lor postumă diferă de la o confesiune creștină la alta.
Astfel, Biserica Ortodoxă, nu doar cea Română, ci în ansamblul ei, a decis că fostul împărat roman e vrednic să aibă rangul apostolilor lui Isus Cristos și ca atare nu a ezitat, în ciuda unor momente controversate și prelungi ale vieții acestuia, să-l numească sfânt și să-l introducă pe ușa din față în calendarul creștin.
Biserica Catolică, mai exact Biserica Romei, dar și cea Protestantă, nu a făcut același pas. Cele două mari Biserici îi recunosc acestuia mari merite în evoluția oficială a creștinismului, dar au preferat să aibă o altă atitudine față de acesta. De subliniat totu;i c[ pentru Biserica Greco-Catolică, și ea parte a Bisericii Catolice, Constantin cel Mare e sfânt.
De unde vin așadar diferențele?
Din chiar viața pe care fostul împărat roman a dus-o. Astfel, de numele acestuia sunt legate, fără doar și poate, două momente esențiale ale Bisericii creștine din primele secole.
În primul rând elaborarea Editului de la Milano, din 313, act oficial în urma căruia creștinismul devine religie tolerată, ca și toate celelalte existente la acea oră în întregul imperiu.
Creștinii, care vreme de aproape trei secole după moartea lui Isus Cristos, fuseseră denigrați, urmăriți și uciși pentru credința lor, deveneau în sfârșit membri ai imperiului cu toate drepturile ce decurgeau de aici.
De remarcat că acest edict nu a fost semnat doar de Constantin, ci și de celălalt „administrator” al Imperiul Roman de la acea dată, cel din partea apuseană, Liciniu. În fapt, istoria a reținut că acest Liciniu a trimis o o scrisoare guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze imediat orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie returnate.
Scrisoarea nu consfințea, nota bene, creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină. În fapt, Liciniu „călca” pe linia deschisă doi ani mai devreme de predecesorul său, Galeriu, care emisese în 311 un edict de toleranță față de creștini.
Istoria, ca să folosim un eufemism, e scrisă însă de învingători, așa că în cele din urmă „tradiția” a mers pe anul 313, și în principal pe rolul jucat de Constantin în această poveste demult uitată. În scurt timp, între cele două capete încoronate izbucnește, ca de atâtea alte ori în istorie, o serie de diferende, care se încheie în anul 325, prin capturarea și executarea lui Licinius.
Constantin cel Mare a preferat să rămână aproape toată viața păgân, primind botezul cu doar câteva zile înainte de a muri
Între timp, Constantin făcuse un pas în plus și impusese ziua de duminică drept zi oficială de cult adusă Zeului suprem, Sol Invictus. Creștinii, oriental în special, au văzut în asta un nou pas înainte în istoria creștinismului, cel care în 381 devenea singura religie admisă în imperiu, prin decretul unui alt împărat, Iustinian.
Revenind însă la Constantin trebuie reținut amănuntul, deloc lipsit de importanță, că tată acestuia era un adorator convins al zeului suprem, Sol Invictus (adică zeitatea redată prin soare, cel a cărui lumină e practic de neînvins, simbol preluat de trupele ce au luptat sub comanda lui Constantin cel Mare).
Sărbătoarea acestuia se celebra anual în data de 25 decembrie, zi creștinată azi, întrucât în această zi celebrăm Crăciunul sau sărbătoarea nașterii lui Isus Cristos.
Om al timpurilor sale, Constantin și-a dorit mereu să se afle sub protecția celei mai puternice divinități, ferm convins că bătăliile pe el le purta pe pământ aveau un corespondent în ceruri. Și cum acolo, sus, Sol Invictus, i se părea practic de neînvins, de aici și până la recunoașterea suzeranității acestuia n-a mai fost decât un pas. Din păcate, acest Sol Invictus la care apela Constantin nu era deloc creat pe prototipul lui Isus Cristos, în ciuda convingerilor din ce în ce mai ferme ale creștinilor și clerului, cu precădere a celui din partea orientală a Imperiului.
Ca dovadă stă faptul că împăratul care a convocat și condus primul conciliu din istoria Bisericii creștine, cel din 325 de la Niceea, localitate aflată în imediata apropiere a Constantinopolului, orașul creat în orient ca o copie aproape fidelă a Romei, nu a simțit deloc nevoia să devină oficial creștin. A consimțit cu chiu, cu vai, să se boteze în 337, cu doar câteva zile înainte de a muri în ziua de Rusalii a aceluiași an, în data de 22 mai.
Însă a primit botezul în varianta ariană, din partea unui episcop recunoscut arian, Eusebiu de Nicomedia, adică exact erezia pe care conciliul pe care l-a condus în 325 a încercat s-o elimine din rândul creștinismul.
De ce? Fiindcă arianismul, apărut și promovat în Orient, susține că Isus Cristos e doar un om, o creatură, fără să dispună și de aportul unei naturi de origine divină. Ceea ce elimină astfel, încă din start, posibilitatea mânturii tuturor celor ce cred în creștinism. Din fericire, azi, doctrina oficială susține că Isus Cristos are o dublă natură, umană și divină, deopotrivă.
Acesta e motivul principal pentru care Biserica Catolică nu l-a acceptat pe fostul împărat roman în panteonul sfinților pe care-i celebrează și rememorează anual. Căruia i se adaugă și faptul că Constantin nu a renunțat niciodată la titlul de pontifex maximus, adică șef al cultului oficial al imperiului, care nu era în nici un caz de factură creștină.
Cum stau lucrurile în cazul Sf. Elena, mama lui Constantin?
Lucrurile nu stau însă la fel și în cazul mamei lui Constantin, Elena, recunoscută oficial drept sfântă de ambele Biserici tradiționale, Catolică și Ortodoxă.
În timp ce fiul său se proecupa de soarta imperiului și parțial și de cea a tinerei Biserici creștine, Elena alege să meargă în Palestina, în încercarea de a descoperi crucea pe care-și dăduse ultima suflare întemeietorul noii religii ce avea să cucerească nu doar o lume întreagă, ci și propria inimă.
Ceea ce, conform unei tradiții unanim acceptate, reușește. Ea descoperă, desigur nu singură, resturile a trei cruci. Conform legendei, va dibui lemnul pe care va fi murit Cristos, apropiind un mort de fiecare dintre cele trei cruci. Una dintre acesta îl va învia pe cel în cauză, iar resturi din această bucată de lemn sunt revendicate azi a fi în posesia multora dintre bisericile și catedralele lumii.
Mai mult, Elena merge apoi pe urmele Mântuitorului la Betleem, locul nașterii acestuia, și apoi la Muntele Măslinilor, lcoul de unde acesta s-a ridicat la cer, conform învățăturii creștine tradiționale. În toate aceste localități se vor ridica, la cererea împărătesei, biserici foarte frumoase, care să amintească tuturor despre locurile și faptele din viața Mîntuitorului celor care poartă numele de creștin.
