Cri, cri, cri, toamnă gri! Cum arată plaja din Sulina la începutul lunii octombrie
Sulina nu e doar capătul răsăritean al Uniunii Europene şi una dintre cele cele cosmopolite urbe ale trecutului românesc. Sulina îşi păstrează farmecul şi acum, la aproape 100 de ani de romanul lui Jean Bart, când locul pânzelor umflate de vânt şi trosnetul catargelor au fost luat de cadenţa pistoanelor care împing cargouri şi mineraliere în locul unde fluviul ostenit se predă mării ca un soţ ajuns în sfârşit acasă după o lungă perioadă de rătăcire.
La început de octombrie, după ce vara întârziată şi-a înghesuit în sacoşă şlapii, ochelarii de soare şi pălăria de paie, ca să scape de bodogănelile toamnei lăsate cam mult în sala de aşteptare, Sulina e nevoită să se mulţumească, la frontiera anotimpurilor, doar cu pescarii încărcaţi cu raniţe şi lansete.
Iar plaja, o, plaja – cu siguranţă una dintre cele mai frumoase ale României! Cu nisip fin ca al Maldivelor, cu apa îndulcită de întâlnirea cu Dunărea şi gazdă primitoare nu doar pentru turiştii dornici de linişte, ci şi pentru cei sătui de palmierii şi decolteele de plastic din Mamaia, întinderea albă a rămas doar în compania umbrelelor cu acoperiş de stuf.
Nisipul e năpădit acum, în luna lui Brumărel, de arbuşti şi pare smotocit bine de vântul turbat dinspre mare. Iar ea, cu crestele înspumate, arată chiar în aceste zile de ce a fost botezată Marea Neagră. Valurile tulburi încearcă să oblojească degeaba rănile plajei, până când altă vară va încălzi la piept ţinutul de la margine de lume. Până atunci, ţipetele pescăruşilor vor continua să destrame pânza cerului, bărcile vor continua să întindă plase în Golful Musura, iar farul nou, din Bara Sulina, va sfredeli serile grele de iarnă, ghidând deopotrivă nave şi destine.
