Luptătorul Florin Lambagiu: „Am avut o copilărie grea, am lucrat la pădure de la 8 ani”
Un român şi-a adjudecat centura de campion la cea de-a doua ediţie a Galei Kombat London, care s-a desfăşurat vineri seara în Marea Britanie. 28 de sportivi campioni şi vicecampioni din Olanda, Brazilia, Cipru, Londra, UK, Republica Moldova şi România au participat la evenimentul organizat de John Smith care a avut un invitat de onoare - Ramji Chauha - primarul din Harrow. Florin Lambagiu s-a întors cu centura aşa cum i-a promis fiului său. Rambo din Moldova a oferit un interviu în exclusivitate pentru Click!
Click!: Florin, felicitări! Ai făcut un meci bun la Kombat London. Ai venit acasă cu centura.
Florin Lambagiu: Vă mulţumesc! Centura a fost promisă fiului meu, nu puteam să mă întorc fără ea. Este a doua oară când particip la Kombat London şi vreau să îi mulţumesc pe această cale lui John Smith, organizatorul evenimentului, că a avut încredere în mine.
Ţi-a fost teamă de Rodrigo Mineiro, brazilianul cu care te-ai bătut? Are un palmares imens şi el cu 19 victorii dintre care 17 câştigate prin knockout.
Ştiam cine este, dar nu, nu mi-a fost teamă. Sunt bazat pe tactica mea.
Cine te susţine în acest sport şi ce sacrificii faci? Ştiu că erai la meci în Bulgaria când s-a născut băiatul tău...
Toată familia mă susţine: soţia, părinţii şi fraţii. Mai am două surori şi un frate, sunt fiecare la casa lui. Soţia mea are 23 de ani, avem un băieţel de 2 ani şi urmează să vină al doilea pe la mijlocul lui septembrie, tot când am meci. Nu eram acasă când s-a născut primul copil şi cred că nu voi fi prezent nici când se va naşte al doilea. Ăsta e unul dintre cele mai mari sacrificii. În general sportul cere multe sacrificii. Te depărtează de prieteni, uneori de părinţi, de familie, de evenimentele importante de acasă. Nu am mai băut o bere cu prietenii de ani de zile. Eu mă antrenez în jur de 8 ore pe zi, de luni până vineri, iar sâmbăta am un singur antrenament. Practic doar duminica stau cu familia.
Cum o ajuţi pe soţia ta? Cum îţi petreci timp cu copilul?
Sincer, nu prea o ajut. Mai tot timpul sunt plecat de acasă. Aici e mai greu, dar ea mă înţelege şi mă susţine. Pe cel mic îl scot în parc şi încerc să îi acord cât mai multă atenţie atunci când sunt în preajma lui.
E inevitabil să întreb: când te vede soţia ta cum te întorci plin de răni, sânge şi cu ochii umflaţi de la meciuri, nu încearcă să te oprească şi să îţi spună «gata, nu te mai duce!»?
Nu zice pentru că ştie cât de mult sunt implicat şi probabil m-ar descuraja înainte de meci şi nu ar fi deloc bine. Moralul e foarte important.
Eşti campion acum, dar cum a fost copilăria ta?
Provin dintr-o familie modestă. 4 copii suntem la ai noştri. Tata a lucrat în construcţii, iar mama a stat acasă să ne crească. Am lucrat la pădure de la vârsta de 8 ani. Mă lua tata, care lucra atunci la un pădurar, şi îi căram lemne prin curte, i le spărgeam şi aşa ne făceam traiul nostru zi de zi. Mai puţin în sărbători, atunci nu lucram. Până la vârsta de 21 de ani am făcut toate astea în paralel: am lucrat la pădure, am lucrat în construcţii şi mergeam şi la sala de forţă în acelaşi timp ca să fac performanţă. Îmi amintesc că de multe ori plecam cu trenul spre casă de la muncă şi din cauza oboselii mă lua somnul pe scaun şi mă trezeam cu doua staţii în plus. Coboram şi mergeam înapoi 12 kilometri pe jos ca să ajung acasă. Nu a fost deloc uşor... Am amintiri grele ca să spun aşa.
«Am știut că voi ajunge undeva sus»
Ai lucrat şi în construcţii? Adică la 13 ani cărai saci de ciment...
Am avut o copilarie grea, dar mă bucur că a fost aşa pentru că greul m-a modelat frumos. Prima dată când am început să lucrez o făceam în vacanţă şi aveam 13 ani. Este vorba despre o firmă de construcţii. Deloc uşor. Trebuia să car saci. Luam în cârcă câte 2 saci de ciment şi 4 saci de adeziv pe care îi urcam până la etajul 3. Deci, duceam undeva în jur la 100 de kg în spate. Aşa câştigam bănuţii pe care îi cheltuiam pe haine şi restul îi dădeam părinţilor chiar daca ei nu cereau de la mine.
Şi cum te-ai apucat de sport?
M-am apucat de sport la 17 ani jumate. Patronul de la firma de construcţii văzând câtă forţă am, la un moment dat mi-a spus că aş fi bun de dus la K1, dar eu nu ştiam ce este acela K1. Într-o zi era pe drum un domn care împărţea pliante promovatoare la kickboxing, şi un frate mai mic de al meu a ajuns cu pliantul acasă. L-am luat, am căutat sala şi aşa m-am apucat de K1. Apoi toţi banii din muncă i-am investit în sport şi echipamente.
Te-ai gândit că vei ajunge campion şi vei face performanţă când ai intrat în sală?
Când am intrat prima dată în sală am intrat cu acest gând. Mi-am dorit să fiu cel mai bun şi să fac ceva cu viaţa mea. Să nu ajung un drogat sau pe la puşcărie, să îmi fac părinţii mândri şi mulţumiţi de mine. Deci ştiam şi simţeam că voi ajunge undeva sus.
Ai avut momente în care ţi-ai dorit să renunţi?
Da, au existat momente. M-am gândit mereu dacă acest sport îmi va aduce satisfacţii financiare, dacă pot să-mi întreţin familia, să le ofer o casă copiilor mei. Ori aici, în acest sport, ştiţi cât e de dificil. Spun cei din jur «când faci sport nu trebuie să te gandeşti la bani»! Da, doar că îl faci de plăcere vreo 3 ani apoi ai nevoie să poţi să-ţi întreţii această plăcere, familia şi altele.
Ai avut accidentări urâte?
Am mai avut accidentări. La mâini, la picioare, dar am făcut pauze şi mi-am revenit. În domeniul ăsta orice lovitură e periculoasă. Ficatul şi capul sunt zonele cele mai delicate.
Ce-ţi spune soţia ta înainte să pleci la „război”?
Îmi deschide uşa (râde). Nu prea sunt drăgăstos aşa... nu o pup. Îi spun să aibă grijă de copil şi să mă aştepte acasă. Nu prea îmi place să îmi arăt sentimentele şi sunt un timid. Nu par, dar sunt cel mai timid om de pe pământ. Şi nici vorbăreţ nu-s! Sunt foarte tăcut, prefer să fac mai mult decât să vorbesc!
