Moş Dumitru, tăietorul de lemne de la Muntele Athos! La 88 de ani, nu stă locului o clipă, chiar dacă viaţa l-a gârbovit
În zonele rurale ale României, fiecare localitate are eroii ei, oamenii pe care bătrânii îi dau exemplu, legende pentru tineri şi pe care copiii îi privesc cu evlavie şi respect. În satul Găineşti din Bucovina Sucevei, toată lumea îl ştie pe Moş Dumitru, tăietorul de lemne.
A ajuns la 88 de ani, dar munceşte în continuare prin casă sau se duce la diverse munci cu tractorul pe care îl deţine, o prezenţă obişnuită în curtea majorităţii bucovinenilor. Are mâinile bătătorite de muncă, nu stă locului o clipă chiar dacă auzul îi face feste şi privirea nu o mai are aşa ageră ca pe vremuri. La o vârstă la care majoritatea românilor şi-ar plânge de milă sau ar sta toată ziua pe o bancă, el nu stă locului o clipă, chiar dacă viaţa l-a gârbovit. Vorbele lui despre cum a impresionat tot Muntele Athos prin modul în care mânuia toporul arată cine a fost şi ce a făcut. Martore sunt pozele, mâinile îi sunt dovezi.
„Era aprilie 1991, aveam 55 de ani când am decis să plec şi eu să câştig bani mai mulţi în străinătate. Am uimit pe toată lumea când le-am zis că eu nu mă duc nici în Anglia, nici în Franţa, Austria sau Italia. Eu am decis să plec pe muntele Athos, să muncesc la mănăstirile de acolo”, îşi începe bătrânul Dumitru Nistor povestea. Pe vremea aceea nu se pomenea să te duci să câştigi un ban acolo, erau puţini oameni şi aceia doar călugări.
Meseria lui era brăţară de aur prin zona Bucovinei: muncitor forestier cum i se spunea după Revoluţie sau mai simplu tăietor de lemne. Atunci când bucovineanul a ajuns, viaţa era grea acolo, schiturile româneşti Lacu şi Prodomu erau aproape pustii. La Lacu, de exemplu, unde a ajuns el, mai erau doar două chilii populate cu trei călugări, aproape pustnici.
A plecat prima oară acolo în 1991
Tăietorul de lemne a fost îndrumat să facă ce ştia cel mai bine, căci acolo românii erau pe cont propriu. „Un călugăr român m-a pus la încercare, ei nu puteau lucra la pădure că era greu. Eu am luat toporul şi am trecut la treabă. Când a venit seara să vadă ce am făcut şi să-mi dea merindele, călugărul respectiv a crezut că a fost furtună şi de uimire i-a chemat şi pe ceilalţi. Şi-au făcut cruce şi au spus că Dumnezeu m-a trimis căci cât au tăiat ei într-o săptămână eu am rezolvat într-o zi”, îşi aduce aminte de acele vremuri bătrânul şi ochii i se aprind ca un tăciune.
După un timp, vestea despre priceperea lui Moş Dumitru în defrişarea pădurii a ajuns proverbială şi a fost chemat şi la celălalt schit românesc, Prodomu. Era atât de mult de muncă încât a fost trimis să aducă mai mulţi români, dar să fie destonici ca el. A venit acasă, la baba lui din Găineşti, s-a odihnit un pic şi a luat casă cu casă, a bătut la toate uşile, a intrat în toate curţile. În câteva zile avea gata o armată, ziceai că am „oşteni ca Ştefan”, zice moşul. „Au plecat cu mine ficiori cărora de abia le dăduseră tuleiele, dar şi adulţi vajnici. Toţi nu s-au făcut de râs, au ajutat la transformarea întregii zone de la Muntele Athos. Acum mulţi se uită şi le place, vin, se roagă şi pleacă, dar puţini ştiu că Moş Dumitru şi „oştenii lui din Găineşti” au făcut minuni cu topoarele.
Printre cei care au fost acolo, au plecat copii şi s-au întors bărbaţi se numără şi Vasile Pârlac, acum unul dintre cei mai mari afacerişti din toată Bucovina. „Aveam în jur de 18 ani şi m-am dus acolo. Cu mine au mers şi Mihai, Ion, Andrei... Acolo am crescut şi m-am călit. Era muncă nu glumă! Chiar şi când nu mai puteai tot mai puteai puţin, căci nimeni nu se lăsa, toţi eram ca degetele de la o mână. Acum sunt alte vremuri, lumea nu ştie cât de greu era acum 25 de ani şi cum s-a lucrat pentru a se face loc prin păduri”, îşi aduce aminte acum omul de afaceri.
Schitul Lacu înseamnă în greacă «Schitul din groapă»
Acest schit mai este cunoscut şi sub numele de Schitul Sfântul Mucenic Dimitrie. Se află în partea centrală a Peninsulei, între Turnul Amalfino şi Mănăstirea Sfântul Pavel. Schitul este locuit de călugări români şi aparţine de Mănăstirea Sfântul Pavel. «Lako» (cu litere greceşti) în traducere înseamnă «groapă», adică «Schitul din groapă». Într-adevăr, este înconjurat din trei părţi de munţi, cu o singură ieşire spre mare, pe valea pârâului. Din 1991, schitul s-a dezvoltat ca în poveştile cu basme, venind tot mai mulţi călugări din România. „În momentul de faţă schitul se află în mare înflorire, având opt chilii locuite, care au fost reconstruite prin multă osteneală. Numărul călugărilor a ajuns la cifra de 33”, potrivit site-ului munteleathos.ro.
