„Eram un puști cu blugii rupți și aveam plete.” Luca Niculescu, despre tinerețea sa: de ce nu voia tatăl său să meargă cu el pe stradă

Luca Niculescu, desemnat de președintele Nicușor Dan pentru funcția de premier, are în spate o poveste de viață care trece prin mai multe perioade importante ale istoriei recente a României. Înainte de cariera diplomatică și de cea de jurnalist, Niculescu a avut o adolescență și o tinerețe pe care le descria, cu umor, într-un interviu acordat în 2015 pentru Adevărul.

Luca Niculescu Foto: Presidency

La 20 de ani, actualul premier desemnat avea plete, purta blugi rupți și era departe de imaginea elegantă pe care tatăl său și-ar fi dorit-o. Niculescu își amintea că stilul său vestimentar îl exaspera pe tatăl său, despre care spunea că era „foarte elegant”. Diferențele dintre cei doi erau atât de mari, încât tatăl său ar fi preferat să nu fie văzut împreună cu el pe stradă.

„Poate că este sau nu o surpriză, dar la 20 de ani eram alt om. Eram un puşti cu blugii rupţi şi aveam plete. Acum chiar mă bucur că nu mi-am făcut vreun tatuaj, pentru că atunci îmi surâdea ideea! Mi-amintesc că tatăl meu, care era foarte elegant, era aproape disperat de stilul meu. Nici nu voia să meargă cu mine pe stradă. Sigur că, în timp, transformarea a fost firească, nu mai poţi fi acelaşi om la 43 de ani cu studentul din facultate.

Dar, în tinereţe, am preferat moda anilor ’90 şi mai puţin pe cea moştenită de la părinţi”, povestea Luca Niculescu în interviu.

Luca Niculescu, copilăria într-o familie cu povești din Bucureștiul interbelic

Copilăria lui Luca Niculescu a fost marcată de contrastul dintre lumea în care crescuse familia sa și cartierul muncitoresc în care s-a mutat ulterior. Familia a locuit inițial în zona Cișmigiu, iar apoi s-a mutat în Berceni, într-un bloc nou, unde trăiau familii de muncitori de la IMGB sau persoane din structurile Securității.

În noul cartier, familia lui Niculescu era privită ca fiind „ciudată”. Avea în casă mobilă veche și tablouri păstrate de părinți și bunici, provenite din casele naționalizate. Pentru copilul Luca, obiectele respective nu reprezentau însă o moștenire valoroasă, ci mai degrabă un motiv de jenă.

El povestea că îi era rușine să-și invite colegii acasă, pentru că mobilierul i se părea demodat și își dorea să aibă pe perete ceea ce vedea în alte apartamente.

„Îmi era ruşine să-mi invit colegii acasă pentru că mobila noastră îmi părea demodată, urâtă şi neîncăpătoare pentru apartamentele comuniste. Odată m-am dus la bunicul meu, Luca, şi i-am spus: „De ce nu avem şi noi covor din acela pe perete? Am văzut eu la cineva ceva frumos, în care era o fată pe un cal...“. Noi aveam pe perete, în sufragerie, picturi de Nicolae Vermont, de Nicolae Grigorescu, şi mie nu-mi plăceau. Eu voiam „Răpirea din Serai”.”

Bunicul său era, la rândul lui, o prezență aparte în cartierul muncitoresc. Niculescu își amintea că acesta apărea îmbrăcat în costume de dinainte de război, cu pălărie și baston. Copiii îl îndrăgeau pentru poveștile pe care le spunea, iar acasă le vorbea celor patru nepoți despre perioada de dinaintea comunismului.

La un moment dat, Luca le-a spus colegilor că bunicul său fusese „rege”. Afirmația a ajuns până la învățătoare, care i-a chemat pe părinți și le-a cerut să nu-i mai spună copilului asemenea lucruri.

Povestea familiei sale era însă una mult mai amplă. Niculescu spunea că familia avea o veche tradiție comercială. Firma fondată de stră-străbunicul său, Luca P. Niculescu, ajunsese, potrivit relatării sale, printre cele mai importante din țară, cu 40-50 de sucursale.

Familia comercializa țesături și stofe și avea și alte afaceri, inclusiv o fabrică de conserve și ferme. Străbunicul Jean studiase comerțul în Marea Britanie, iar bunicul la Lausanne și Leipzig.

Familia era apropiată de liberali, iar străbunicul său fusese senator și, pentru scurt timp, ministru al Comerțului într-un guvern Averescu.

„Toată familia era liberală, membri în partid. Străbunicul a fost senator toată viaţa lui şi chiar, pentru o perioadă scurtă, ministru al Comerţului, într-unul dintre guvernele Averescu din timpul Primului Război Mondial. Însă nu făceau prea multă politică. Ei erau oameni de afaceri care finanţau partidul şi erau apropiaţi de familia Brătianu. Îmi amintesc că am văzut într-un ziar de epocă un anunţ „Serată la Jean P. Niculescu“ şi erau „Brătienii“ şi alte familii bogate din acele vremuri invitate. Alexandru Paleologu mi-a spus chiar că mesele organizate de străbunicul meu, pe care a apucat să-l cunoască, erau cele mai bune din Bucureşti.”

Bunicul trimis la Canal și cei opt ani de muncă forțată

Istoria familiei Niculescu a fost însă lovită puternic de regimul comunist. Luca povestea că bunicul său a fost închis, iar familia a considerat că a primit o pedeapsă mai ușoară datorită intervenției unui fost angajat al său, care ajunsese să lucreze în structurile Securității.

Potrivit relatării lui Niculescu, bunicul a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi la construirea unor sate în Bărăgan. A petrecut aproximativ opt ani la muncă forțată.

Și perioada de liceu a fost una intensă pentru viitorul jurnalist. Niculescu făcea parte dintr-o gașcă de rockeri, iar spre sfârșitul anului 1988, grupul său se gândea să scrie manifeste împotriva regimului comunist și să le distribuie în cartiere.

Planul a fost abandonat după ce unul dintre colegi le-a spus că un alt membru al grupului ar fi turnător și că ar putea avea probleme dacă mergeau mai departe.

„Mai târziu, în liceu, experimentam diverse forme de disidenţă. Eram într-o gaşcă mare de rockeri şi ţin minte că, pe la sfârşitul anului ’88, aveam un plan bine stabilit să scriem manifeste împotriva regimului. Plănuiam, de regulă, la mine acasă, şi ne gândeam cum să le scriem pe nişte şabloane şi să le împărţim prin cartierele vecine. Eram foarte hotărâţi şi pregătiţi până când un coleg ne-a spus despre un altul din aceeaşi gaşcă că e turnător şi că ar fi mai bine să renunţăm la acest plan ca să nu păţim ceva rău. În naivitatea noastră, presupuneam că n-o să ne urmărească nimeni şi că n-o să se afle, dar am renunţat până la urmă. N-am mai scris manifeste.”

Înainte de 1989, Niculescu nu se gândea însă la jurnalism ca la o posibilă carieră. Dăduse examen la Facultatea de Filologie, pentru secția latină și greacă, și era atras și de Facultatea de Istorie. Ideea de a deveni „jurnalist de propagandă” nu îl atrăgea.

După Revoluție, situația s-a schimbat. Presa românească „a explodat”, iar Niculescu a ales jurnalismul. Ulterior, a construit o carieră de jurnalist și diplomat, iar în prezent a ajuns să fie desemnat candidat pentru funcția de prim-ministru de către președintele Nicușor Dan.

A participat la Revoluția din 1989 alături de tatăl său

Luca Niculescu a povestit și cum a trăit zilele Revoluției. Pe 21 decembrie 1989 urma să meargă la mătușa sa, însă aceasta l-a sunat și i-a spus să nu mai vină, pentru că în centrul Bucureștiului „se întâmplă lucruri”.

A doua zi, a plecat împreună cu prietenii din cartier spre Piața Universității. Tatăl său li s-a alăturat. Niculescu își amintea că a strigat „Jos Ceaușescu!” în fața magazinului Cocor și că a ajuns în Piața Universității în jurul orei 11:30.

Ulterior, a mers împreună cu tatăl și unul dintre frații săi să apere radioul. Cei trei au rămas acolo până când au auzit o rafală în apropiere și au decis să se retragă într-un loc mai sigur.

„Eram împreună cu tata şi cu unul dintre fraţii mei. Am fost viteji pentru o vreme până când am auzit o rafală destul de aproape de noi şi tata a zis să mergem totuşi într-un loc mai sigur.”