Ovidiu Ioaniţoaia: "Am început ca taxator pe tramvaiul 6“
Jurnalistul spune că înainte de a se angaja în presa sportivă a lucrat pentru ITB. După 43 de ani de carieră, astăzi scrie pe blog şi ascultă muzică de operă pe iPad. Cunoscutul gazetar sportiv, Ovidiu Ioaniţoaia spune că nu avea cum să ajungă decât jurnalist pentru că nu ştie să facă altceva.
Sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti de sport din România, dar şi un om care poartă cu el foarte multe poveşti.
Sunt unul dintre cei mai în vârstă jurnalişti. Cât de cunoscut, e discutabil. Niciodată în viaţă n-am ştiut să fac nimic altceva: nu sunt un tip îndemânatic, dacă bat un cui, ori stric tabloul, ori îmi rup degetele. Sunt un om normal care face această meserie de 43 de ani.
Şi după atâţia ani de jurnalism, aţi deschis, de curând, un blog pe site-ul Gazetei Sporturilor, unde postaţi cu o bună ritmicitate.
A fost un exerciţiu dificil. Am început jurnalismul pe plumb. A trebuit să mă adaptez, pentru că, dacă nu ţii ritmul, pierzi, ieşi din joc.
Cum a fost această adaptare, scrieţi în continuare de mână?
Rar scriu la calculator. Scriu de mână, iar uneori îi dictez asistentei mele. Am primit, însă, de curând un iPad - un vârf al tehnologiei. Îmi place să mă joc cu el.
Ascultaţi şi muzică pe el?
Ascult operă, sunt amator de operă. Ascult şi Charles Aznavour, îmi place mult. Mi-am propus ca, indiferent de program, când va muri Aznavour să mă duc la înmormântare.
Vă întrebam de blog mai ales din perspectiva acestor fabuloase amintiri despre care scrieţi, care sunt şi marca dumneavoastră.
Pe măsură ce se adună anii, se adună şi amintirile, n-ai ce să-i faci. (Râde) Interesant e că tocmai aceste articole par să fie cele pe care publicul le gustă mai mult.
Dar v-aţi pus problema că scrieţi despre o lume din trecut într-un spaţiu al viitorului?
Printul este într-un moment dificil şi atunci trebuie să te reorientezi. Dacă un ziar ca „New York Times" îşi pune problema să renunţe la ediţia de print şi să treacă pe net, fără îndoială viitorul nu este al printului. Dar eu o să privesc cu duioşie şi nostalgie moartea printului, de la mine de-acasă, de la marginea lacului Morii.
„Întâi am fost taxator la ITB"
Cum aţi ajuns jurnalist?
După facultate am lucrat o perioadă la Întreprinderea de Transport Bucureşti (ITB). Încă de atunci am văzut că am unele şanse să progresez: am intrat ca taxator pe tramvaiul 6, am devenit controlor şi apoi traducător la ITB. O mătuşă cunoştea un ziarist de la „Sportul popular", pe Cristian Mantu. Am scris nişte articole, pe care i le-am lăsat în cutia de scrisori. Primul meu articol publicat a apărut la 25 decembrie 1967, în ziua de Crăciun. Era despre Anghel Iordănescu, care pe atunci avea 17 ani. La chioşcuri, ziarul nu mai era. M-am dus la o agenţie Loto Prono, să încerc să-l iau de la colecţii. Aveam 22 de ani şi eram teribil de emoţionat. Am găsit ziarul şi-am citit articolul, o dată şi încă o dată. I-am spus vânzătoarei că e primul meu articol, despre un tânăr fotbalist care o să ajungă mare şi am rugat-o să-mi dea ziarul. „Puştiule", mi-a zis, „dacă ţie ţi-a apărut articolul de Crăciun, şi e şi despre băiatul de care zici, o să vă ajute Dumnezeu şi amândoi o să deveniţi mari!" Iordănescu a devenit cu adevărat mare...
Astăzi, fiica dumneavoastră, Iulia, e şi ea jurnalist. Vă sfătuiţi profesional?
Da. Suntem prieteni. (Râde)
