Nu am puls, dar trăiesc! Inima artificială fără puls redefinește „Viul”
O inimă transplantabilă este un „bun” tot mai rar, deoarece trebuie să provină de la o persoană sănătoasă și, totodată, decedată. Nu că ar fi un lucru rău dar, cum automobilele au devenit mai sigure și echipamentele de siguranță pentru diverse activități riscante mai eficiente, numărul acestor inimi este în declin. Pe de altă parte, nevoile au crescut și, în plus, chiar și atunci când o inimă este disponibilă pentru transplant, pacienții riscă o respingere a țesutului străin de către organismul lor. Cum această situație nu poate fi schimbată, alternativa evidentă o reprezintă crearea unei inimi artificiale definitivă, pe care pacientul să o păstreze în piept pe toată durata vieții și nu doar în așteptarea unui organ de schimb.
La prima vedere, cerința nu pare imposibilă, deoarece inima nu este, la urma urmei, altceva decât o pompă. Și atunci de ce, mai ales că medicii au luat în calcul această soluție încă de acum aproape 60 de ani, nu avem astăzi implementată o procedură standard la scară largă, care sa facă posibilă o astfel de intervenție? Motivul este evident: inima nu cunoaște pauză; este un organ ce lucrează permanent, zi și noapte, cu 35 de milioane de bătăi pe an, toată viața, fără o clipă de repaus. Or, până acum, realizarea unei inimi din plastic și metal care să bată neîntrerupt mai mult de 18 luni s-a dovedit imposibilă.
Inima primitivă
Surprinzător, printre primii care și-au imaginat o inimă artificială se numără ventrilocul Paul Winchell, care, în afara vieții artistice, era şi autorul mai multor invenţii. Una dintre ele, la care a lucrat alături de dr. Henry Heimlich, invenţie patentată în 1982, este intitulată Jarvik-7 – prima mașinărie ce ar fi fost capabilă să înlocuiască o inimă omenească: o cameră ar fi preluat sângele dezoxigenat din corp, l-ar fi pompat către plămâni pentru a fi îmbogăţit cu oxigen, de unde sângele ar fi pătruns într-o a doua incintă și iarăși în corp; ciclic.
