Care au fost, de fapt, primele confruntări dintre români și Imperiul Otoman. Ce s-a întâmplat înainte de bătălia celebră de la Rovine și adevăratul motiv de la care au pornit luptele
Istoria confruntărilor dintre români și otomani este adesea asociată cu celebra bătălie de la Rovine, din anul 1395. În imaginarul colectiv, aceasta este văzută ca primul mare conflict între Valahia și Imperiul Otoman, în care Mircea cel Bătrân înfruntă și învinge armata condusă de Baiazid , supranumit „Fulgerul”. Cu toate acestea, realitatea istorică este mult mai complexă. Primele lupte dintre valahi și otomani au avut loc mai devreme și au fost motivate, în special, de disputele asupra Dobrogei.
O bună parte a publicului crede că prima confruntare dintre români și otomani a avut loc în 1395, la Rovine. A fost, într-adevăr, una dintre cele mai cunoscute bătălii medievale din spațiul românesc, în care armata condusă de Mircea cel Bătrân a reușit să înfrângă trupele sultanului Baiazid, supranumit „Fulgerul”. Această imagine a fost amplu promovată de literatura naționalistă și de cinematografia epocii comuniste, care au zugrăvit un voievod muntean sprijinit de o oaste țărănească, ridicată direct de la coarnele plugului, apărând cu vitejie pământul și neamul în fața unei invazii străine.
Primele lupte cu turcii
În aceleași surse beletristice și cinematografice, se afirma că principala cauză a campaniei otomane era bogăția Valahiei, care ar fi stârnit pofta de cucerire a sultanului, dublată de refuzul voievodului de a se supune stăpânirii otomane. Deși aceste interpretări au un sâmbure de adevăr, ele simplifică în mod excesiv contextul istoric. Potrivit documentelor și analizelor specialiștilor, primele conflicte dintre valahi și otomani au avut loc cu mult înaintea bătăliei de la Rovine. Campania din 1395 a fost, mai degrabă, punctul culminant al unor tensiuni mai vechi, iar motivațiile sultanului Baiazid erau legate în mod direct de controlul asupra Dobrogei, teritoriu cucerit anterior de Mircea cel Bătrân, în defavoarea Imperiului Otoman.
În secolul al XIV-lea, în Asia Mică, erau sădiți germenii unui imperiu care avea să asalteze Europa timp de câteva secole. Noul stat otoman se caracteriza printr-o organizare militaristă și un apetit constant pentru cuceriri. Sub conducerea primilor sultani, otomanii au absorbit emirate turcești rivale și au pornit ofensiva asupra teritoriilor bizantine, extinzându-se constant spre vestul Europei.
Sprijiniți de o armată numeroasă, bine structurată și antrenată în conflictele din Orient, otomanii aproape că nu aveau rival. Infanteria disciplinată, formată în spiritul Islamului, era completată de cavaleria grea anatoliană, temută și respectată, alături de trupe de cavalerie ușoară și unități neregulate, specializate în raiduri rapide. Împreună, acestea formau o forță militară care inspira teamă în orice regiune pe care o viza.
Când otomanii au pătruns în Balcani, au găsit o regiune fragmentată și vulnerabilă. La sud de Dunăre, țaratele și regatele bulgarilor și sârbilor erau slăbite de conflicte interne și rivalități între conducători. La nord de fluviu, Valahia, un voievodat aflat în plină consolidare, reușise să-și afirme independența în fața presiunii constante venite din partea Regatului Ungariei. În acea perioadă, Țara Românească, așa cum este cunoscută, era condusă de Mircea cel Bătrân, un domn energic, cu viziune politică și abil gospodar, provenit din dinastia Basarabilor. În timp ce otomanii își făceau loc spre inima Europei, prima lor mare țintă balcanică a fost Despotatul Sârbesc al cneazului Lazăr.
Momentul decisiv a venit în anul 1389, pe Câmpia Mierlei (Kosovopolje), unde oștile sultanului Murad I s-au confruntat cu armata condusă de Lazăr. În ciuda pierderii sultanului în luptă, fiul său, Baiazid, a preluat comanda și a reușit să obțină o victorie strategică pentru otomani. Curând după aceea, el a devenit noul sultan, lansând o serie de campanii fulgerătoare care i-au adus supranumele „Fulgerul”.
Otomanii doreau Dobrogea
După ce a înfrânt o coaliție anatoliană condusă de emirul Karamanului, Baiazid a revenit în Balcani cu o forță și mai mare. Țaratele bulgare au fost următoarele pe listă. Firuz Bei, unul dintre comandanții de încredere ai sultanului, a cucerit Țaratul de Vidin, iar Baiazid însuși a transformat Țaratul de Târnovo într-un pașalâc, extinzând astfel granițele imperiului până în apropierea Dunării.
Pentru Mircea cel Bătrân și pentru regele Ungariei era limpede că otomanii nu se vor opri aici. Deși o confruntare directă putea fi evitată temporar, expansiunea turcească spre nord era inevitabilă.
Valahia se afla în prima linie a expansiunii otomane. Conștient de pericolul care se apropia, Mircea începe să construiască o rețea de alianțe. Întărește legăturile cu Regatul Ungariei și își apropie Moldova, unde domnea voievodul Petru I. Prin intermediul acestuia, deschide o cale diplomatică spre Regatul Poloniei, căutând sprijin într-o eventuală confruntare cu otomanii.
Politica sa externă era completată de o viziune strategică asupra granițelor. Pentru a crea o zonă defensivă în fața avansului otoman, Mircea extinde teritoriul țării dincolo de Dunăre. În contextul în care țarul Șișman și despotul Dobrogei, Ivanco, erau implicați în lupte la sud de fluviu împotriva armatei marelui vizir Candarli Ali Pașa, voievodul valah profită de situație. Traversează Dunărea și ocupă Silistra, împreună cu alte cetăți importante de pe malul sudic.
Marele vizir reușește să-l supună pe Șișman dar și să-l ucidă pe Ivanco. Mai mult decât atât, oștile otomane alungă garnizoanele valahe din cetățile de la sudul Dunării. „După ce a fost luat Şiştovul, vizirul a pornit mai departe cu oastea sa împotriva acelor cetăţi şi castele, pe care mai înainte vlahii transalpini le ocupaseră trecând Dunărea în Bulgaria. Fără greutate le-a luat pe toate, iar garnizoanele au fost luate în captivitate”, scria Leunclavius, potrivit adevărul.ro. Mircea așteaptă ca marele vizir Candarli Ali Pașa să se retragă și atacă în forță toate garnizoanele otomane. Marele principe al Valahiei reușește să cucerească, de sub nasul turcilor, întreaga Dobroge, întinzându-și stăpânirea „până la Marea cea mare”.
„Ţinând seama însă de naraţiunea cronicilor turceşti şi de faptul că imediat după aceste evenimente Dobrogea şi Silistra încep să se ivească în stăpânirea lui Mircea, e uşor să explicăm cum s-au petrecut lucrurile. Expediţia marelui vizir din 1388 a fost îndreptată împotriva lui Şişman şi a lui Ivanco din Dobrogea; atât Dobrogea, afară de Varna, cât şi Silistra au fost cucerite de turci. Ivanco dispare în aceste împrejurări, e probabil să fi pierit în luptă. Cronica spune precis că oastea lui Mircea a intervenit, a trecut Dunărea şi a ocupat mai multe cetăţi, dar în cele din urmă turcii au alungat garnizoanele româneşti. Întrucât însă, după mărturia cronicilor turceşti, Silistra a fost apoi pierdută de turci, nu rămâne decât o singură explicaţie care e conformă cu povestirea cronicelor bulgare: Mircea a cucerit Dobrogea de la turci, începând din 1388, apoi deplin în anul următor”, preciza istoricul P.P. Panaitescu, în „Mircea cel Bătrân”.
Ofensa provocată de acțiunile lui Mircea cel Bătrân nu a rămas fără răspuns. Otomanii, deranjați de îndrăzneala voievodului valah, decid să lanseze o expediție punitivă la nord de Dunăre. Potrivit celor mai multe surse, prima incursiune otomană în Țara Românească a avut loc în perioada 1388–1389.
Valahii, o amenințare pentru turci
Tot atunci, cronicile consemnează și prima mare victorie a românilor în fața turcilor. Armata trimisă de sultanul Murad I a fost înfrântă categoric, într-o confruntare care marchează începutul rezistenței valahe în fața expansiunii otomane. Prin urmare, prima bătălie câștigată de români împotriva otomanilor nu a fost la Rovine, în 1395, așa cum s-a acreditat adesea în tradiția istoriografică. Primele confruntări și primele succese au avut loc încă din 1388, cu șapte ani înainte de celebra înfruntare dintre Mircea și Baiazid.
„Probabil, primele confruntări cu otomanii au avut loc în 1388, pentru stăpânirea Dobrogei, ceea ce a dus la o primă campanie otomană la nord de Dunăre, câștigată de Mircea, o cronică bulgară scriind că vlahii i-au zdrobit pe turci, aceștia înecându-se aproape toți în Dunăre”, precizează istoricul Andrei Pogăciaș în articolul „Războaiele lui Mircea cel Bătrân”, din revista Historia.
Gestul lui Mircea cel Bătrân a fost perceput ca un afront grav la adresa autorității sultanului. Totuși, în acel moment, armata otomană era angajată în campania împotriva Despotatului Serbiei. Voievodul valah nu a intervenit pentru a-l sprijini pe cneazul Lazăr, probabil din cauza preocupărilor legate de consolidarea stăpânirii sale asupra Dobrogei.
La scurt timp după bătălia de la Kosovo, relațiile româno-otomane s-au tensionat din nou. Armata otomană condusă de Firuz Bei, proaspăt întoarsă din cucerirea Țaratului de Vidin, a traversat Dunărea și a devastat sudul Țării Românești. Detașamentele valahe care au încercat să oprească înaintarea au fost înfrânte, iar cronici ale vremii relatează despre jafuri masive și capturarea unui număr mare de prizonieri.
În octombrie 1394, Mircea cel Bătrân trece Dunărea și atacă tabăra akingiilor de la Karînovasî. Cavaleria valahă provoacă pierderi grele, într-o luptă sângeroasă menționată chiar și în cronicile otomane. În același timp, voievodul trimite trupe în sprijinul lui Ivan Șișman, fost țar al Bulgariei. Pentru noul sultan, Baiazid, acțiunile lui Mircea deveniseră inacceptabile. Faptul că Imperiul Otoman începea să privească Valahia ca pe un adversar serios este demonstrat de decizia sultanului de a prelua personal comanda campaniei împotriva acesteia. Astfel, bătălia de la Rovine din 1395 a fost, de fapt, o expediție de pedepsire îndreptată de otomani împotriva valahilor. Aceștia din urmă i-au înfrânt pe otomani în câteva rânduri și reprezentau un ghimpe în coasta stăpânirii sultanului.