Cele 70 de ore decisive din istoria României. Momentul în care țara noastră putea fi invadată și dezmembrată de ruși, turci și austrieci
La 11 februarie 1866, Principatele Unite intrau într-una dintre cele mai periculoase crize din istoria lor modernă.
Abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza nu a însemnat doar sfârșitul unei domnii de șapte ani, ci deschiderea unui vid de putere care putea anula actul Unirii din 24 ianuarie 1859 și readuce Moldova și Țara Românească sub controlul intereselor imperiale.
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi… depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti…“. Astfel își încheia Cuza domnia, potrivit Adevarul.
Pentru o parte a opiniei publice, modul în care a fost înlăturat a părut o lipsă de recunoștință față de reformatorul care pusese bazele statului modern. În plan extern însă, detronarea sa a fost percepută ca o încălcare gravă a echilibrului stabilit prin Tratatul de la Paris (1856) și Convenția din 1858. Unirea fusese recunoscută doar pe durata domniei sale.
Un domnitor al tranziției
Cuza fusese, încă de la început, o soluție de compromis. Divanurile ad-hoc din 1857 ceruseră unirea sub un prinț străin dintr-o dinastie europeană. Alegerea sa în ambele capitale, în 1859, fusese o mișcare diplomatică ingenioasă, dar tranzitorie.
Reformele sale – agrară, administrativă, secularizarea averilor mănăstirești – au modernizat rapid statul. Totuși, echilibrul politic intern s-a deteriorat. Conservatorii îl considerau prea radical, liberalii radicali îl acuzau de autoritarism. Lovitura de stat de la 2 mai 1864 și Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris au alimentat temerile privind concentrarea puterii în mâinile domnitorului.
În paralel, viața personală și influența camarilei – în special Cezar Librecht și relația cu Maria Obrenovici – au afectat imaginea publică a domnitorului. Izolarea sa politică devenea evidentă.
„Monstruoasa Coaliție” și noaptea decisivă
Alianța dintre conservatori și liberali, cunoscută sub numele de „monstruoasa Coaliție”, a reunit figuri precum Ion Ghica, C. A. Rosetti, Petre Carp și Ioan Cantacuzino. Scopul era clar: înlăturarea lui Cuza și reluarea proiectului aducerii unui prinț străin.
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, ofițeri au pătruns în Palat și i-au prezentat actul de abdicare. Colonelul Nicolae Haralambie înconjurase clădirea cu tunuri. Cuza a semnat imediat și a fost escortat peste graniță. În doar câteva ore, domnia care făcuse posibilă Unirea lua sfârșit.
Locotenența Domnească și pericolul extern
Conducerea a fost preluată de o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie. Deși compusă din personalități marcante, noua structură nu avea recunoaștere internațională.
Reacțiile marilor puteri au fost imediate. Imperiul Țarist cerea desfacerea Unirii și lua în calcul intervenția militară. Imperiul Otoman se pregătea să trimită trupe în Valahia. Austria adopta o atitudine amenințătoare, cerând anularea actului din 1859. Doar izbucnirea conflictului austro-prusac a deturnat temporar atenția Vienei.
Rusia, dezamăgită de orientarea independentă a lui Cuza și de sprijinul acordat mișcărilor naționale din imperiile vecine, considera că România devenise un factor de instabilitate regională. În acest context, separarea Moldovei de Valahia și revenirea la situația anterioară anului 1859 deveneau scenarii plauzibile.
„Misiunea rege”: o cursă contra cronometru
Singura soluție pentru salvarea Unirii era aducerea rapidă a unui prinț străin, care să ofere legitimitate internațională. Prima opțiune, Filip de Flandra, a fost proclamat domnitor fără a fi consultat, dar a refuzat ulterior.
Soluția decisivă a venit prin recomandarea lui Napoleon al III-lea și prin eforturile lui Ion C. Brătianu: prințul Carol I, din familia Hohenzollern-Sigmaringen.
Românii aveau la dispoziție doar 70 de ore pentru a se pronunța prin plebiscit asupra aducerii sale pe tron. Participarea a fost masivă, iar votul – unanim. Mesajul transmis Europei era limpede: națiunea dorea continuitatea statului și consolidarea Unirii.
Carol, ofițer prusac în vârstă de 27 de ani, a acceptat fără ezitare. Venirea sa în țară, la 10 mai 1866, a închis cea mai periculoasă etapă a crizei.
Pe lângă presiunile externe, Locotenența a trebuit să facă față revoltelor țăranilor și grănicerilor, temători că reforma agrară va fi anulată. În Moldova au izbucnit mișcări separatiste care cereau desfacerea Unirii, alimentate și de ambițiile lui Nicolae Rosnovanu. Acestea au fost reprimate, însă tensiunile au demonstrat cât de fragil era edificiul statal.