De ce a fost executat Ion Antonescu. Cine au fost ultimele persoane pe care a dorit să le vadă înainte de a fi împușcat
La 1 iunie 1946, în incinta închisorii Jilava, mareșalul Ion Antonescu a fost executat, alături de alți oficiali de rang înalt ai regimului său. Acest moment a marcat încheierea unui capitol profund controversat al istoriei moderne a României. Atât procesul, cât și execuția au fost atent consemnate de contemporani.
Ion Antonescu rămâne una dintre cele mai disputate figuri ale istoriei românilor. Văzut de unii drept un erou național, iar de alții drept un criminal de război, fostul prim-ministru al statului și-a pus amprenta decisivă asupra destinului României. După ce a preluat conducerea executivă a țării în 1940, impunând ceea ce istoricul Florin Constantiniu numea o „dictatură moderată”, mareșalul a sfârșit în fața plutonului de execuție, acuzat de crime de război și trădare.
Antonescu era un militar de carieră, extrem de apreciat în perioada interbelică. A activat ca șef al Biroului Operațiilor din Marele Cartier General în timpul Primului Război Mondial, a condus Școala Superioară de Război și a fost atașat militar în Marea Britanie și Franța. După intrarea în dizgrația regelui Carol al II-lea, Antonescu revine în prim-planul politic pe 4 septembrie 1940, odată cu abdicarea regelui. Atunci când Antonescu a ajuns la putere, România trecea printr-o perioadă nefastă, cu amputări teritoriale însemnate.
Mareșalul a rupt alianțele tradiționale cu Franța și Marea Britanie, orientând țara către Germania nazistă. Sub titulatura de „Conducător al Statului”, a instaurat un regim de dictatură militară, înlăturând Garda de Fier și aruncând România în războiul împotriva Uniunii Sovietice.
„Arma secretă pe care nemţii o vor pune-o în acţiune”
În războiul contra rușilor, România înregistrează cele mai grele înfrângeri din istoria sa militară, mai ales la Cotul Donului și în Stepa Calmucă. În 1944, ofensiva sovietică avansa, iar Germania pierdea teren pe toate fronturile. Antonescu se gândea la o desprindere de Germania, pe cale diplomatică, dar în mod onorabil și cu garanții de securitate. Negocierile tărăgănau iar armatele sovietice avansau vertiginos.
În acest context, regele Mihai, atunci în vârstă de doar 23 de ani, sprijinit de liderii partidelor istorice, PNȚ și PNL, a decis să acționeze. Fără știrea mareșalului, suveranul a coordonat un plan în colaborare cu Armata pentru înlăturarea lui Antonescu. Decizia finală a fost luată pe 20 august 1944, iar execuția planului s-a grăbit după ce trupele sovietice au spart frontul. Pe 23 august, Antonescu a fost chemat la Palat pentru o întrevedere restrânsă, la ora 17.00, unde Anton Dumitrescu, ajutor al comandantului Batalionului de Gardă, a fost însărcinat cu arestarea lui, așa cum reiese din documentele CNSAS.
„Aici, mareşalul s-a scuzat că a trebuit să vorbească la telefon cu Clodius, în plus ce am mai putut auzi cu întreruperi despre arma secretă pe care nemţii o vor pune-o în acţiune, după care regele se scoală în picioare la ora 16.59 şi vorbeşte Mareşalului cu emoţie: «Domnule Mareşal, tăvălugul morţii apasă greu asupra Moldovei şi este ameninţată şi restul ţării, amândoi vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei»”, preciza Anton Dumitrescu, potrivit adevărul.ro.
Alte mărturii spun că regele i-ar fi cerut mareșalului să renunțe la alianța cu Germania. Antonescu a refuzat, iar regele Mihai ar fi rostit o parolă secretă care a declanșat arestarea mareșalului. „Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”, a spus Regele Mihai.
Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost reținuți într-o cameră securizată de la etajul Casei Regelui. La ora 20.00, Regele Mihai a înregistrat un mesaj adresat națiunii, în care anunța schimbarea guvernului și trecerea României de partea Aliaților. Regimul antonescian lua astfel sfârșit, iar România își schimba traiectoria istorică.
Deținut în URSS și anchetat ani la rând
Pentru a răspunde cererilor sovieticilor, deja prezenți pe teritoriul României, Ion Antonescu a fost predat acestora. Timp de doi ani, mareșalul a fost ținut în URSS, unde a fost supus unor interogatorii constante. La început, detenția a avut loc într-o casă de vânătoare de lângă Moscova, într-un regim mai lejer. Ulterior, condițiile s-au înăsprit drastic, Antonescu fiind transferat la Lubianka, în celebra închisoare a serviciilor secrete sovietice. Condițiile dure și interogatoriile intense au dus la zvonuri privind o posibilă tentativă de sinucidere a mareșalului. Acest capitol se încheie în primăvara anului 1946, când mareșalul este adus înapoi în țară pentru a fi judecat de „Tribunalul Poporului”. Între timp, Partidul Comunist Român, cu sprijin sovietic și prin infiltrarea în structurile statului, devenise o forță politică dominantă. Componența tribunalului reflecta noua realitate: printre membrii se aflau muncitorul Vasile Niță, plugarul Jovita Dumbravă și casnica Teodora Iorgulescu. Președintele era Voitin Voitinovici, un comunist de 28 de ani, fără experiență juridică. Procesul s-a desfășurat între 6 și 17 mai 1946.
Ion Antonescu era acuzat oficial de „dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”, dar şi de „crime împotriva umanităţii pentru deportarea evreilor şi ţiganilor şi pentru operaţiunea Curăţirea terenului”.
Tribunalul a adus în discuție declarațiile și ordinele date de Antonescu în perioada în care a fost la putere. O scrisoare adresată lui Mihai Antonescu, prezentată ca probă, conținea următoarea afirmație: „Trebuie să înţeleagă toţi că nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor”.
De asemenea, a fost folosit ca probă un ordin transmis guvernatorului Transnistriei privind tratamentul aplicat evreilor: „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa”.
Mareșalul s-a apărat la toate capetele de acuzare. Referitor la alianța cu Germania Nazistă, a explicat: „România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanţele internaţionale de atunci, nici un sprijin României”.
Legat de masacrele de la Iași și Odessa, precum și de operațiunea „Curățare a terenului”, mareșalul a susținut că cifrele victimelor au fost exagerate și că deciziile sale au fost influențate de presiunea exercitată de germani. „Dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”, a afirmat acesta.
Sentința și execuția
În cele din urmă, verdictul a fost pronunțat: pe 17 mai 1946, „Tribunalul Poporului” a emis 13 condamnări la moarte. Printre cei condamnați s-au numărat Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu (fost subsecretar la Ministerul de Interne) și Gheorghe Alexianu (fost guvernator în Transnistria). Din cele 13 condamnări, șapte au fost comutate în pedepse cu închisoare pe viață, dar nu și în cazul lui Antonescu.
Execuția a fost programată pentru 1 iunie 1946. Plutonul a fost format din 30 de gardieni de la Jilava, sub comanda lui Vasile Frugină. Procurorii Alfred Petrescu și Gheorghe Săndulescu au supervizat procedura. Antonescu a cerut să fie executat de militari, dorință care nu i-a fost îndeplinită. I s-a permis, însă, să nu fie legat la ochi și la mâini.
Inspectorul Mihai Gavrilovici, prezent la fața locului, a relatat că mareșalul a avut două vizite înainte de execuție: una din partea soției și alta din partea mamei sale. În conversația cu soția, purtată în limba franceză, ambii au fost copleșiți de emoție.
„Recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte”, preciza Gavrilovici.
Către mama sa, Antonescu i-ar fi spus: „Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul ţării româneşti”.
La ora 17.30, condamnații au fost duși la locul execuției, iar la ora 18.00 s-a deschis focul. După prima salvă, Ion Antonescu, încă în viață, le-a strigat soldaților: „Domnule, nu m-aţi omorât”, și a ordonat el însuși repetarea focului, după care s-a prăbușit.
Potrivit inspectorului Gavrilovici, „Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. Acesta din urmă a fost împușcat din nou, pentru a fi ucis. Moartea celor patru a fost confirmată oficial la ora 18.15.