Istoria impresionantă a căii ferate din Munții Hunedoarei: Ce a rămas din vechiul „drum al fierului“

Calea ferată industrială din Munţii Hunedoarei, cunoscută drept „drumul fierului”, este o pagină fascinantă din istoria industrială a României. Începând cu anul 1900, această linie ferată îngustă a legat Uzinele de Fier ale Hunedoarei cu minele din Ghelari, fiind o arteră vitală pentru transportul minereului de fier și al lemnului. Astăzi, ruinele ei sunt martorii tăcuți ai unei epoci apuse, oferind vizitatorilor o privire în trecutul unei regiuni odinioară vibrante.

O capodoperă inginerească

Construită într-un deceniu, linia ferată Hunedoara – Ghelari, cu o lungime de 16,1 kilometri, a reprezentat o adevărată provocare pentru constructorii italieni ai vremii. Traseul sinuos și diferențele mari de altitudine au impus soluții inginerești complexe, precum numeroase tuneluri și viaducte spectaculoase. Doar cinci kilometri din traseu au fost construiți în linie dreaptă, restul adaptându-se la relieful accidentat al zonei.

Punctele de atracție includ Tunelul Mare, lung de 747 de metri, și viaductele de la Govâjdia, ridicate la peste 20 de metri deasupra râului Zlaști. Stația finală era în cătunul Rețișoara, iar gara mică din Hunedoara făcea legătura cu uzinele industriale ale orașului, scriu cei de la Adevărul.

La începutul secolului XX, „drumul fierului” era administrat de Societatea Căilor Ferate, iar ulterior a trecut în patrimoniul statului român și al Uzinei de Fier din Hunedoara. Locomotivele cu abur au dominat această linie până în 1977, când au fost înlocuite treptat cu garnituri Diesel. În perioada sa de vârf, linia ferată susținea 12 transporturi zilnice – șase pentru marfă și șase pentru pasageri, fiind esențială pentru pădureni și minerii din Poiana Ruscă.

Un detaliu inedit din istoria căii ferate îl reprezintă vagonul special pregătit pentru Nicolae Ceaușescu, folosit în vizita sa din 1989.

Declinul industriei și sfârșitul „drumului fierului”

Odată cu scăderea exploatărilor miniere, importanța economică a căii ferate a început să se diminueze. În 1990, transporturile regulate au fost suspendate, iar până la sfârșitul deceniului, mare parte din linie a fost dezafectată. Porțiuni semnificative, inclusiv traseul dintre Crăciuneasa și Ghelari, au fost abandonate din cauza uzurii structurale și a încetării transportului de minereu.

Astăzi, tunelurile, viaductele și fragmentele de linie rămase sunt treptat înghițite de natură, transformându-se în relicve ale unei epoci glorioase. Tunelul Mare și Furnalul de la Govâjdia, unul dintre cele mai vechi furnale din Europa, sunt printre puținele construcții care încă atrag turiști pasionați de istorie și aventură.