Obiceiuri dispărute: cum sărbătoreau țăranii români Paștele acum un secol

La începutul secolului XX, Paștele era în satele românești mai mult decât o sărbătoare religioasă. Devenea un prilej de bucurie colectivă și de afirmare a tradițiilor. Presa vremii a surprins atmosfera vibrantă a acelor zile, când comunitățile rurale se adunau pentru a celebra prin muzică, joc și obiceiuri astăzi dispărute. În contrast cu orașele modernizate, satul păstra intacte ritualuri considerate chiar atunci „de mult dispărute” din mediul urban. Relatările oferă o imagine vie a unei lumi în care sărbătoarea însemna comuniune și autenticitate.

Hora, scrânciobul și veselia fără rezerve

Un articol publicat la 20 aprilie 1913 în ziarul Dimineața descrie în detaliu felul în care țăranii români întâmpinau Paștele. „Sărbătorile Paștilor sunt prilej de bucurie și de petreceri. La țară mai ales se petrece din toată inima și distracțiile sunt numeroase”, nota publicația, surprinzând energia colectivă a satului, scrie Historia.

Hanurile deveneau locuri de întâlnire, iar „hora se întinde veselă pe bătătură, alături de scrânciobul care învârtește fetele și flăcăii”. În acest cadru, vinul avea un rol central: „Sângele lui Christos, vinul e și el cinstit cum se cuvine”, în timp ce „ulcelele” se umpleau și se goleau în ritmul petrecerii,  scria ziarul Dimineața, conform Institutului de Studii Sud-Est Europene.  

Muzica era nelipsită, iar lăutarii contribuiau decisiv la atmosferă. „Ţigănușii cu vioara, cu țambalul sau cu naiul îi zic vreo bătută care te furnică la tălpi și te face să joci vrând, nevrând”, scria ziarul.

În momentele de nostalgie, cântecele „care aduc aminte de demult” stârneau emoție, pentru ca apoi veselia să fie reluată.

Spectacolul era completat de ursari, care „cu poznele lor aduc hazul și veselia între toți”, ursul „știind să joace cum i se cântă” și să stârnească râsete.

Satul tradițional versus orașul modern

Aceleași relatări subliniau diferențele tot mai evidente dintre sat și oraș. „La orașe aceste obiceiuri au dispărut de mult”, constata ziarul, observând că locul petrecerilor tradiționale fusese luat de „cinematografe” și „berării”.

În mediul rural, însă, Paștele rămânea un moment așteptat cu nerăbdare. Pregătirile începeau cu mult timp înainte, iar fetele „luni de zile lucrează ca să-și prepare iile, înflorite și strălucitoare”.

Competiția simbolică dintre tinere și natura primăverii era parte din farmecul sărbătorii.

„Nu-i nimic mai frumos, ca o horă la Paști”, concluziona articolul care descrie în detaliu frumusețea costumelor și diversitatea lor. Această imagine concentrează esența unei lumi în care tradiția, comunitatea și bucuria simplă defineau sărbătoarea.

Astăzi, multe dintre aceste obiceiuri au dispărut sau au fost transformate. Rămân însă mărturiile presei vremii, care păstrează vie amintirea unui Paște autentic, trăit cu intensitate și împărtășit în mijlocul comunității.