Singurul domnitor român care a renunțat de bunăvoie la tron și a plătit o avere pentru asta

Cazul unui domnitor român a fost unic în istoria românilor. A fost singurul voievod care a cerut înlăturarea sa de pe tron și a plătit o avere pentru asta. Perioada în care a trăit Alexandru Moruzi a fost foarte complexă, iar situația l-a depășit.

Începând cu secolul al XVII-lea, Principatele Române au intrat sub controlul tot mai strict al Porții Otomane, iar otomanii au hotărât măsuri radicale după trădările lui Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Fanarioții, urmașii unor familii de greci sau albanezi posesori de mari averi, care locuiau în cartierul Fanar din Istanbul, au fost aduși în locul domnitorilor.

Cu ajutorul lăcomiei lor de funcții și de bogăție, otomanii au distrus Principatele Române din punct de vedere economic și social. Impozitele au crescut, la fel ca și nenumăratele obligații față de Poartă. Mai mult, boierii pământezi sau fanarioți care au venit împreună cu domnitorii au distrus și sărăcit țara. La toate acestea s-au adăugat și efectele dezastruoase asupra țăranilor și târgurilor, în special a războaielor ruso-austro-turce dar și a invaziilor de tot felul.

În această situație de insecuritate totală, instabilitate economică și înapoiere accelerată față de Occident, domnitorii fanarioți au trebuit să mențină țara pe linia de plutire, să-și îndeplinească obligațiile față de otomani și să obțină bogăție.

Foarte puțini au reușit să atingă aceste trei obiective. Cei mai mulți au fost alungați de otomani de pe tron, iar unii au fost chiar uciși. Cu toate acestea, s-au agățat cu disperare de domnia și de viața lor, adesea ispășindu-și păcatele sau salvându-și viața cu pungi pline de galbeni.

Alexandru Moruzi, singurul domnitor care a plătit o avere ca să fie dat jos de pe tron

Un domnitor fanariot, însă, a devenit protagonistul unui episod unic în istoria românilor. El a fost primul voievod care a cerut să renunțe de bunăvoie la tron. Mai mult decât atât, a plătit o sumă uriașă de bani Turciei pentru a i se înlătura tronul. Este vorba despre Alexandru Moruzi, care a avut cinci domnii, de două ori în Țara Românească și de trei ori în Moldova.

Născut la 1750, la Istanbul, în cartierul Fanar, Alexandru Moruzi a fost fiul lui Constantin Moruzi, la rândul său fost domnitor și al Smarandei Sulgearoglu. A beneficiat de educația specifică unei beizadele și a fost unul dintre acei fanarioți deosebit de bine pregătiți din punct de vedere intelectual.

A fost elevul unor intelectuali ai vremii, printre care Tupe,t secretarul marelui filosof Voltaire, și Nicolas Varcosi. La vârsta adultă, Alexandru Moruzi era poliglot, vorbind franceză, italiană, latină, arabă, persană și turcă. Era fascinat de lectură și avea o bibliotecă impresionantă de cărți. Datorită acestor calități, a devenit un mare dragoman, un soi de ministru de externe al Imperiului Otoman, cu rezultate deosebite.

„Între anii 1790-1792, Alexandru Moruzi a fost mare dragoman,  ministru de externe al Imperiului Otoman. În această calitate el a negociat  pacea de la Șiștov, din 1791, care a pus capăt războiului ruso-austro-turc (1788-1791), obținând condiții avantajoase pentru partea otomană. Au urmat apoi aproape 15 ani de domnie, petrecuți pe tronurile Valahiei și Moldovei, ceea ce reprezintă o performanță deosebită în instabilitatea epocii fanariote”, precizează Sorin Iftimi, în „Chipurile domnitorului Alexandru Moruzi în potrtrete din secolul al XIX-lea”, relatează adevărul.ro.  

De asemenea, se știe că Alexandru Moruzi a fost inițiat în Loja masonică Sait Andreas din Sibiu în 1776, când avea doar 26 de ani. După ce a impresionat ca un mare dragoman, în 1792, a fost numit domnitor al Moldovei. A fost cunoscut în două feluri: ca un prinț iluminat și dornic să modernizeze Principatele, și ca un fanariot lacom. Alexandru Moruzi este considerat, ca prinț iluminist al Principatelor, unul dintre cei mai buni domnitori fanarioți ai Moldovei și Țării Românești.

El a încercat să aducă idei occidentale în lumea medievală a Principatelor. A construit prima rețea modernă de alimentare cu apă a orașului captând izvoare de pe la Ciric, Casa Apelor la Mănăstirea Golia.

A construit un spital pentru bolnavii de ciumă și o fabrică de hârtie în Afumați

„Nu în ultimul rând a înfăptuit podirea ulițelor cu bârne de stejar sau chiar cu piatră de râu. În domnia sa au existat preocupări pentru asigurarea iluminatului stradal pe timp de noapte și au fost înființate străjile urbane (culuccii)”, adaugă Sorin Iftimi, în aceeași lucrare.  

În calitate de domnitor al Țării Românești, a construit un spital pentru bolnavii de ciumă și o fabrică de hârtie în Afumați. Cu toate acestea, Alexandru Moruzi s-a adaptat curând la realitățile balcanice și la obiceiurile existente. Din prinț iluminist, el s-a transformat într-un fanariot lacom care a contribuit la sărăcirea țării.

După ce în prima domnie a fost nevoie să restabilească ordinea după prădălniciile făcute de ruși în Moldova, ajuns pe tronul Țării Românești, în ianuarie 1793, Alexandru Moruzi se apucă de afaceri dubioase.

Profitând de sărăcia locuitorilor, a cumpărat grâu ieftin și l-a revândut la un preț de zece ori mai mare în timpul foametei care a urmat. A exploatat cu cruzime oamenii și a încercat să strângă cât mai mulți bani. Din 1799, a spoliat țara după strângerea cu forța a birurilor atât pentru domnie cât și pentru sultan. A fost destituit și reîntronat de mai multe ori.

Atât politica de obijduire a țăranilor, cât și, în special, atacurile crunte ale cârjaliilor pașei de Vidin, au adus țara într-un dezastru total. Sărăcia și înapoierea au fost cuvintele care au descris cel mai bine Valahia la acea vreme.

Era în cea de-a patra domnie a lui Alexandru Moruzi când rebelul pașă de Vidin Osman Pasvantoglu, ocupase Vidinul și cerea domnitorilor Principatelor biruri în bani, alimente și materiale de construcție.

Evident, acestea erau diferite de cele cerute de otomani. Ca răspuns, turcii le-au interzis domnitorilor fanarioți să îi aprovizioneze ceva lui Pazvantoglu. Drept represalii, în anul 1801-1802, pașa de Vidin a trimis cetele de cârjalii, soldați-bandiți balcanici și turci pentru a face ravagii la nord de Dunăre, în Țara Românească.

La 4 februarie 1801, acelaşi ambasador al Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre, raportează următorului ministru spaniol de stat Pedro de Cavallos faptul că „trupele de bandiţi ale lui Pazvantoglu atacă, fură şi devastează totul în calea lor şi că acelaşi lucru îl fac şi rămăşiţele mizerabile ale armatelor turceşti, pe care Pazvantoglu le-a înfrânt, şi care s-au împrăştiat şi făptuiesc mii de excese“, precizează Bogdan Bucur în „Devălmășia valahă (1716-1828): o istorie anarhică a spațiului românesc”.  

După ce satele și târgurile au fost arse până la temelii, Moruzi a reușit să organizeze o armată formată din arnăuți, panduri și milițieni recrutați din sate.

Alexandru Moruzi s-a stins din viață în 1816 

Sub comanda lui Sava Fokianos, șeful arnaților, această armată de strânsură a reușit să oprească temporar atacul cârjaliilor. Cu toate acestea, aceștia au reușit să transporte o parte semnificativă din prada lor peste Dunăre, la Vidin. Într-adevăr, unii dintre ei au rămas sub forma unor bande organizate, făcând ravagii. Locuitorii erau incredibil de săraci și afectați. Abia dacă mai rămăseseră bani.

„Satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ. Acestea sunt ciudat clădite. Cobori, de obicei, opt trepte în pământ şi intri printr-o mică deschidere în două sau trei încăperi separate care se numesc camere. Deasupra se află un mic acoperiş făcut din buruieni sau papură şi cu pământ îndesat. Coşul, din spini împletiţi cu trestie, serveşte în acelaşi timp şi de geam prin care coboară lumina zilei. În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei. I-am văzut adesea culcaţi în vizuinile lor în faţa unui foc mare, uscându-şi hainele, prăjindu-şi porumbul sau grâul turcesc şi fumând”, scria germanul P.D. Hotlhaus, vizitând Principatele Române.  

Depășit de această situație, dar și de calamitatea țării, Alexandru Moruzi a cerut propria expulzare și a plătit o parte substanțială din avere turcilor pentru a i-o accepta. El a fost, de asemenea, domnitor al Moldovei în timpul Războiului ruso-turc și a fost implicat într-o politică dublă. Moruzi a murit în 1816, în Istanbul, Turcia.