Tutunul, „iarba Dracului”. Cum a ajuns să fie interzis fumatul în Ţările Române și ce pedepse primeau cei care erau prinși

Prin secolul al XVIII-lea, fumătorii români nu erau speriați de pozele de pe spatele pachetelor cum sunt în zilele noastre, ci mai degrabă de imaginea „diavolului”. De ce? Ei bine, pe atunci tutunul era considerat „iarba Dracului“, iar vechile texte creştine îi amendau pe fumători, ameninţându-i cu Iadul. Și totuși, ce pedepse riscau cei care chiar erau prinși?

„Ţiganului, când îi e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi; iar ţăranul nostru îşi arde lulea şi mocşneşte într-însul”, spunea Ion Creangă.

În cartea sa, „Narcotice în cultura română”, apărută la editura Polirom în 2011, Andrei Oişteanu spune că, tutunul, conform mitologiei populare românești, ca şi viţa de vie, este „iarba Dracului”. Vechile texte creştine îi amendau pe fumători, ameninţându-i cu iadul: „Voi vă afumaţi cu tiutunul puturos-ce este rămăşiţa din jărvile idoleşti. Amar voao, că în veci veţi fi în iad”, se menţiona într-un text manuscris, preluat de Andrei Oişteanu în lucrarea sa, relatează historia.ro.

„În timp ce alte plante vatămă numai trupurile, asta nimiceşte şi mintea nu mai puţin decât trupul. Trupul îl suge şi îl înghite ca o lipitoare, în timp ce mintea o animalizează. Înnegreşte inima ca pe un horn, umple plămânii cu funingine, face corpul să miroasă urât, iar dinţii îi face mai negri decât smoala”, descrie în termeni apocaliptici „trăsăturile nocive” ale tutunului şi efectele lui malefice nu numai asupra corpului, dar şi asupra minţii fumătorului, domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat.

Totodată, în cartea „Narcotice în cultura română” este menționat faptul că Nicolae Mavrocordat descrie adicţia fumătorilor, „care nici măcar noaptea nu lasă pipa şi, pe deasupra, aduc necontenit lungi elogii viciului lor”.

Ce păţeau cei care erau prinşi 

Tot în secolul al XVIII-lea, pentru evreii hasidim din Maramureş, Oaş, Bucovina şi Moldova, tutunul şi alcoolul nu duceau sufletul în Iad, ci în Paradis. Hasidul îl sărbătorea pe Iehova prin evenimente și activități care anterior fuseseră considerate profane, dacă nu chiar păgâne. Obiceiurile lor, inclusiv dansul, cântecul, relațiile sexuale, somnul, mâncarea și fumatul, sunt detaliate în cartea „Narcotice în cultura română”.

Andrei Oișteanu consemnează că într-o dimineață, după rugăciune, rabinul Gerşon din Kutov i-ar fi mărturisit  discipolului său următoarele: „Mi-aş dori să ajung în Paradisul la care maestrul nostru accede fumând o pipă plină cu tutun”.

În Tansilvania, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, parte atunci a Imperiului Habsburgic, fumatul tutunului era interzis. Situația era extrem de gravă, dovadă că principele Şuţu a fost implicat într-o altercaţie în cartierul braşovean Şchei cu un paznic de noapte, care i-a smuls o pipă aprinsă din mână, scrie Andrei Oişteanu.

Erau amenințați cu excomunicarea cei care prizau tabac de către Papa Urban al VIII-lea, iar cei care „beau tutun” cu deportarea în Siberia de ţarul Mihail Romanov. Regele James I al Angliei a introdus o taxă pe viciul fumatului, în timp ce împăratul Chinei a dat mai multe edicte prin care a interzis consumul de tutun.

„Ţarul Rusiei, într-o epocă anterioară, pedepsea crima acestei grozăvii prin tăierea nasului. Încă şi mai înţeleptul Senat din Berna, prin deliberare justă, a interzis elveţienilor să fumeze tutun, ca pe o crimă. Sultanul Murad al patrulea la moarte-a condamnat toţi fumătorii de tutun”, menționa mai multe interdicţii adoptate împotriva abuzului de tutun într-un poem spițerul J.M. Honigberger, citat de Andrei Oişteanu, care a părăsit oraşul Braşov pe la 1815.