Actrița deportată de comuniști. A fost una dintre cele mai strălucite personalități ale teatrului românesc
A fost una dintre cele mai strălucite personalități ale teatrului românesc la începutul secolului al XX-lea. Tina Barbu, descrisă ca fiind o actriță care nu doar interpreta rolurile, ci le trăia cu intensitate, a avut o carieră marcată de încercări și dificultăți. Totodată, a fost deportată de autoritățile comuniste, în ciuda stării precare de sănătate.
Născută pe 6 decembrie 1885, în comuna Mârşa din judeţul Ilfov, într-o familie de țărani săraci, Tina (Aretina) Barbu a ajuns în Capitală la vârsta de 16 ani, când s-a angajat ca ucenică la o croitorie. Destinul avea să-i ofere oportunități neprețuite în lumea teatrului. Politicianul liberal Vasile Morţun a auzit-o în acea perioadă recitând și a îndemnat-o să urmeze Conservatorul.
Astfel, admisă în vara anului 1906, Tina a studiat sub îndrumarea unor mari nume ale scenei românești, precum Aristizzea Romanescu și Petre Liciu. Dramaturgul Alexandru Davila, care a fost director general al teatrelor și membru al comisiei de examinare, i-a dat nota cea mai mare, 9.50.
A debutat pe scena Teatrului Național în 1908. în rolul unei amante din piesa Rivala, de Henry Kistemaeckers. Massof, fost secretar literar al Teatrului Național în perioada interbelică, a povestit despre apariția ei în piesă: „A dat impresia că «trăieşte», că rolul nu era învăţat; anima cuvintele prin toate mijloacele ce stau la dispoziţia interpretului scenei; era inimoasă, majestuoasă, domina scena. Era, prin excelenţă, actriţa care lipsea teatrului românesc — prin masca ei gravă, tragică, ochii extraordinar de expresivi, cu o privire care spunea, uneori, mai mult decât vorba, cu pauze sau şoapte ce înfiorau.
A încercat să se retragă din lumea teatrului de mai multe ori
S-a spus că în «Brânduşa» de Brieux şi-a jucat propria-i viaţă. Eroina e o fată de la ţară ce ajunge, la Paris, învăţătoare, şi care, strivită de viaţa oraşului, revine în sat. Dar izbânzile sale actoriceşti se făceau cu un preţ foarte mare — cu jertfa propriei sale vieţi, căci fiecare rol era rupt din sufletul ei. Tina Barbu nu-şi juca rolurile, ci şi Ie trăia. Era, în felul ei, o martiră, emoţia o copleşea, punând stăpînire pe întreaga-i fiinţă. (Paul Gusty povestea că, deseori, înaintea ridicării cortinei, după ce se dădea al treilea semnal, Tina Barbu îl implora să nu ridice cortina, să-i acorde un răgaz, căci ea nu era în stare să joace.)
Cu întârziere începea spectacolul, dar publicul care o adora o întâmpina cu adevărate ovaţii. Actriţa a înţeles că lucrurile nu mai puteau merge astfel (era intolerabil atât pentru teatru, cât şi pentru sistemul ei nervos) şi în mai multe rânduri a încercat să se retragă. Aşa s-a întâmplat în toamna lui 1913, când Tina Barbu, în preajma unei noi stagiuni, a dispărut de pe afiş, spre dezolarea şi nedumerirea marelui public”.
Din păcate, Tina Barbu ajunsese să fie cunoscută pentru sensibilitatea ei exagerată și pentru incapacitatea de a rezista presiunii și stresului pregătirii și interpretării rolurilor. „Apariţie singulară în teatrul nostru, Tina Barbu a fost o mare actriţă de dramă. Dar, paradoxal, a avut o carieră foarte scurtă, sensibilitatea ei exagerată neputând rezista tensiunii nervoase la care era supusă în timpul pregătirii rolurilor, dar mai cu seamă în preajma premierelor”, a mai scris despre ea Ioan Massof, în revista „Teatrul” din mai 1972, relatează dosaresecrete.ro.
Comuniștii au deportat-o
A renunțat temporar la actorie, justificându-și decizia prin obligațiile pe care le are o femeie căsătorită. A revenit peste puțin timp, când a jucat într-o trupă condusă de actrița Marioara Voiculescu, pe urmă s-a retras din nou. A plecat în refugiu la Fălticeni, în timpul Primului Război Mondial, fiind văzută zilnic plimbându-se în tihnă cu o carte în mână, în ciuda faptului că se retrăsese din viața scenică.
Nu a mai apărut niciodată pe scenă. În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, a fost ridicată de acasă și deportată de către autoritățile comuniste, fiind una din cele peste 8.500 de persoane reținute de organele de Securitate în baza decretului 83, în ciuda stării precare de sănătate, Aretina Ruşaveţeanu avertizându-i pe cei care au arestat-o că suferă de diabet și că viaţa îi este pusă în pericol fără doza zilnică de insulină.
Lipsită de îngrijire medicală adecvată, a intrat în comă diabetică și a murit la vârsta de doar 62 de ani, pe 21 martie 1949. Potrivit altor surse, ar fi executat cinci ani de închisoare la Penitenciarul Ghencea, fiind eliberată la scurt timp după aceea și stingându-se din viață într-o locuință aflată pe Strada Popa Rusu, din cauza complicațiilor provocate de regimul de detenție, în 1954.
