Johnny Răducanu, uitat de rude și prieteni. Cum arată mormântul muzicianului, îngropat alături de iubirea vieții sale
Mormântul marelui muzician Johnny Răducanu, aflat în Cimitirul Cernica 2, se află astăzi într-o stare vizibil neîngrijită. Frunzele uscate, coroanele vechi și vegetația crescută necontrolat acoperă locul unde odihnește părintele jazzului românesc.
„Nu am mai văzut pe cineva la mormântul lui de foarte mult timp”, ne-a mărturisit unul din gropari. Stratul de praf, marmura pătată și lipsa oricăror flori proaspete vorbesc despre o uitare dureroasă. Cu toate acestea, chiar dacă oamenii l-au uitat, Johnny Răducanu se află acolo exact unde și-a dorit: alături de iubirea vieții lui, Geta Costin. Povestea lor a fost una dintre cele mai profunde din lumea artistică românească. Johnny și Geta s-au căsătorit în 1962 și, deși au divorțat în 1970, nu s-au despărțit niciodată sufletește.
Cine a fost Geta Costin, soția de care Johnny Răducanu a divorțat
Geta a fost femeia care i-a modelat viața, caracterul și sensibilitatea. El însuși spunea: „Eu sunt creația ei”. Moartea Getei l-a devastat. În ultimul său interviu din 2009, Johnny mărturisea că pierderea ei a fost cea mai mare durere a vieții sale. „Când i-au coborât coșciugul în groapă, i-am spus: Viu și eu curând”, povestea el. Dorința i s-a împlinit, odihnesc împreună, așa cum i-a promis.
Geta Costin era frumoasă, inteligentă, blondă, filolog strălucit și fosta studentă preferată a lui George Călinescu. Colegii o descriau ca fiind o prezență rafinată, discretă și de o cultură impresionantă. A trăit o viață grea, marcată de pierderi, dar și de o fidelitate neclintită față de oamenii pe care îi iubea. Nu și-a dorit copii, pentru că nu a vrut să îi crească în perioada comunistă. A rămas toată viața legată de Johnny, chiar și după divorț. El povestea că a fost singura persoană care i-a vrut cu adevărat binele.
Johnny Răducanu, născut într-o familie de romi din Brăila
Johnny Răducanu s-a născut la 1 decembrie 1931, la Brăila, într-o familie de romi cu tradiție muzicală de peste trei secole. A studiat muzica la Iași, Cluj și apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. Talentul său la contrabas și pian a fost remarcat încă de tânăr. A devenit membru al Uniunii Compozitorilor în 1971 și membru de onoare al Academiei „Louis Armstrong” din New Orleans în 1987. A murit în 2011, după o lungă suferință cauzată de diabet și degradarea stării de sănătate. La moartea lui, familia declara: „Vrem ca muzica maestrului să rămână veșnic în inimile oamenilor”, iar nepoata Antonia Crețu își exprima dorința de a transforma casa lor într-un club de jazz.
Beniamin Diaconu, omul din umbra pianelor, a învățat sensibilitatea de la Johnny Răducanu
A iubit pianul și a inspirat generații de artiști. Tehnicianul de piane Beniamin Diaconu a fost unul dintre oamenii care au lucrat îndeaproape cu Johnny Răducanu. Pentru el, pianul nu este doar un instrument, ci un organism viu, cu memorie și respirație.
Beniamin Diaconu ne-a povestit, într-un interviu exclusiv, cum e să redai viață pianului. Pentru el, pianul nu este doar o mașinărie de sunete, ci un organism viu, cu respirație și memorie. Iar această înțelegere profundă a venit, spune el, dintr-o întâlnire care i-a marcat destinul: colaborarea cu maestrul Johnny Răducanu. Beniamin spune că de la Johnny a învățat adevărata sensibilitate: „A fost mai mult decât o experiență profesională – a fost o lecție de viață și sensibilitate artistică. Am învățat de la Johnny că pianul nu se repară, ci se ascultă, se simte și se readuce la viață”, mărturisește Beniamin.
Cum a început povestea dumneavoastră și ce v-a făcut să alegeți o nișă atât de rafinată?
Povestea a început cu o fascinație din copilărie, nu doar pentru sunetul pianului, ci pentru complexitatea lui mecanică. Îmi amintesc cum petreceam ore întregi studiind, autodidact, felul în care o simplă apăsare de clapă se transformă în vibrații armonioase. În 1997 am avut șansa de a lucra ca tehnician la Liceul de Muzică din Constanța, locul unde am înțeles că această meserie nu este doar despre acordaje și reparații, ci despre a reda viață unor instrumente care, la rândul lor, dau viață muzicii. Această profesie este o combinație rară între artă și mecanică de precizie. Un pian este un organism viu, cu o anatomie sofisticată și o voce proprie. Să îl readuci la perfecțiune este o muncă de tehnician, dar și un act de creație.De-a lungul anilor am învățat că nu repar un obiect, ci redau suflul unui companion de scenă. Filosofia mea este simplă: „Un pian nu se repară, ci se readuce la viață.”
Care a fost primul pian restaurat?
Îl țin minte perfect. Era un instrument de excepție, din perioada interbelică. Restaurarea a durat mai bine de un an și a fost un proces care m-a format profund. Nu a fost doar o lucrare tehnică, ci o lecție despre răbdare, respect pentru istorie și bucuria de a reda glas unui instrument uitat.
Ați lucrat cu instrumente celebre sau pianiști cunoscuți?
Da, am avut privilegiul de a colabora cu artiști importanți și instrumente cu povești impresionante. Una dintre cele mai frumoase colaborări a fost cu maestrul Johnny Răducanu: o experiență care a depășit sfera tehnică și a devenit o lecție de viață și sensibilitate artistică. Am inteles ca fiecare pian are o identitate proprie, iar rolul meu este să o respect și să o amplific prin fiecare reglaj.
Cât de des ar trebui acordat un pian?
Ideal ar fi de două ori pe an, în funcție de utilizare și condițiile de păstrare. Pentru instrumentele folosite zilnic, acordajul periodic este esențial. Pianul respiră odată cu mediul, iar schimbările de temperatură și umiditate îi influențează vocea. A-l menține în echilibru înseamnă a-i păstra sufletul viu.
Ce înseamnă o restaurare completă?
Este o muncă de finețe și răbdare, un echilibru între păstrarea autenticității și adaptarea la standardele actuale. Include restaurarea plăcii de rezonanță, înlocuirea corzilor, reglajul mecanismului și aducerea sunetului la viață. Fiecare pian e unic, iar restaurarea este o conversație intimă între trecut și prezent.
Cum a evoluat interesul pentru pian în România?
Din 1997 până astăzi, interesul pentru pian a crescut constant. Avem o tradiție muzicală solidă și o generație nouă de artiști care tratează pianul cu respect și curiozitate. S-au înmulțit concursurile, școlile și evenimentele culturale. Pianul rămâne un simbol al rafinamentului și al echilibrului între rațiune și emoție.
Ce sfat aveți pentru un tânăr care își cumpără primul pian?
Să aleagă calitatea, nu doar prețul. Un pian bun este un profesor tăcut. Îți răspunde sincer la fiecare atingere. Chiar și un instrument second-hand, bine întreținut, poate fi un partener minunat. Important e să simți că te inspiră, că te invită să revii la el zi de zi.
V-ați întrebat câte piane ați acordat de-a lungul carierei?
Probabil câteva mii. Cu peste 25.000 de ore de muncă, fiecare instrument a fost o experiență unică. De la școli și săli de concert, până la piane de familie cu povești emoționante – fiecare acordaj e o clipă în care respiri alături de instrument.
