Care au fost marile iubiri ale lui Nichita Stănescu. 90 de ani de la nașterea geniului literar
Astăzi, 31 martie, se împlinesc 90 de ani de la nașterea poetului Nichita Stănescu, geniul literar care ne-a lăsat moștenire o adevărată zestre culturală, volume întregi pline de înțelepciunea și inspirația sa. O viață marcată de iubiri, dar și de patimi, o viață marcată de artă. Ce gânduri pline de har păstrăm de la marele poet, dar și care au fost marile sale iubiri, aflați acum!
Nichita Hristea Stănescu se năștea la data de 31 martie 1933 la Ploiești, județul Prahova. Tatăl a fost un țăran prahovean devenit mai apoi meșteșugar și comerciant. Mama însă, se trăgea dintr-o familie nobilă din Rusia, refugiată în România. După ce a urmat cursurile liceului Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, ajunge la Facultatea de Filologie a Universității din București.
Cele mai mari iubiri ale lui Nichita
Poemele de dragoste ale marelui poet sunt o mărturie a sensibilității de geniu cu care fusese înzestrat. Muzele sale l-au inspirat să scrie versuri nemuritoare în care, cel mai probabil, oamenii se vor regăsi întotdeauna. Prima sa iubire a fost Magdalena Petrescu, sora unui prieten din copilărie, de care a divorțat după doar un an. Ulterior, s-a îndrăgostit de Doina Ciurea, cea care i-a fost iubită lui Nicolae Labiș, și cu care s-a căsătorit în 1962, pe când erau încă în facultate. Iubirea lor a ținut un deceniu, timp în care Doina i-a fost inspirație pentru poezii precum „Leoaică tânără, iubirea“ şi „Emoţie de toamnă“.
Din păcate cei doi au decis să divorțeze, divorț ce s-a întins până în '81. Cu toate acestea, Nichita nu și-a închis inima și a căzut în mrejele dragostei odată ce a întâlnit-o pe poeta și eseista Gabriela Melinescu. Se pare că tot un deceniu de dragoste a fost și idila lor, însă din această iubire au luat naștere nouă din cele 11 eligii. Nichita i-a dictat aceste poeme soției sale, finalizându-le în decursul a două zile și două nopți, într-o cameră de la periferia Capitalei, potrivit Adevărul. Aproape ca în povești.
După ce relația lor s-a încheiat, dragostea a mai făcut o vizită în sufletul poetului. De data aceasta a fost cea mai mare. Nichita a cunoscut-o pe ultima sa soție, Dora Stănescu, pe când ea avea 23 de ani, iar el 46. „Am împlinit 23 de ani şi el 46. În momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact «jumătatea» lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare”, a povestit Dora, într-unul dintre puținele interviuri pentru presa din România, apărut în revista revista Elle, în 1999.
Cei doi s-au cunoscut printr-un grup de poeți optzeciști ce se adunau în apartamentul poetului pentru „duelul poemelor”, un soi de joc dirijat de marele Nichita. Când a văzut-o Nichita a știut că Dora îi va fi soție. Și așa a fost, însă iubire lor a durat doar câțiva ani pentru că poetul s-a stins din viață în 1983, în urma unui stop cardio-respirator, deși se știa că suferă de mult timp de ciroză. La autopsie s-a constat că „nu mai avea nicio celulă de ficat, și-l băuse pe tot", după cum a spus poetul Cezar Ivănescu.
Gândurile lui Nichita Stănescu
În interviurile pe care le-a susținut poetul a oferit adevărate doze de înțelepciune pentru generațiile ce au urmat. Iată câteva fragmente:
„Poezia este un fenomen care există în absolut toți oamenii, indiferent de nuanțe, mai puternic, mai slab. Poetul este un măiug, el ajută la nașterea poeziei din om. Oare, de ce place Eminescu tuturora? Pentru că majoritatea se regăsesc pe ei înșiși cu prilejul lecturii poeziilor lui. În acest sens, poetul este, după cum am mai spus, și ca o moașă de țară, care ajută femeia pe câmp să nască, să zicem. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii mi se pare o foarte mare eroare."
„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care leducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: <<noi, lacapătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?>> Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales. "
„De aceea, pentru mine muntele - munte se zice. De aceea, pentru mine iarba - iarbă se spune. De aceea, pentru mine izvorul izvorăşte. De aceea, pentru mine viaţa se trăieşte."
„Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi... e o falsă modestie să spui <<domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia... da' nu prea cred dacă am talent, dacă n-am talent>>".
„Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Poezia încă nu și-a inventat un Hitler al poeziei ca să fie jefuită de către el."
„Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi."
