Ce număr de soldați avea Armata Română la începutul celui de-al Doilea Război Mondial?
În iunie 1941, Armata Română se afla în pragul unei noi confruntări globale, intrând într-un război cu miză strategică și națională: recucerirea teritoriilor pierdute – Basarabia și nordul Bucovinei – ca urmare a ultimatumului sovietic din vara anului precedent. După o perioadă de neimplicare activă în fața unor dictate și presiuni externe (iunie–august 1940), urmată de nouă luni de reorganizare intensă, structura militară românească era chemată să răspundă celui mai dur test: războiul modern, scriu cei de la Historia.
Potențialul militar: cifrele unei mobilizări fără precedent
La acel moment, România dispunea de un potențial mobilizabil de aproximativ 2.200.000 de oameni, reprezentând 32,9% din populația de sex masculin și 16,2% din populația totală. Planul de mobilizare elaborat pentru anul 1941 prevedea un efectiv impresionant: 1.139.604 militari, din care 39.476 de ofițeri, 57.002 subofițeri și 1.043.126 de soldați.
Structura de comandament și unitățile operative
Organizarea forțelor armate române era articulată pe mai multe niveluri strategice și operative. Planul de mobilizare includea:
- Marele Cartier General,
- 3 comandamente de armată,
- 11 comandamente de corp de armată,
- 214 formațiuni operative,
- 24 formațiuni de servicii,
- 41 de comandamente, unități și formațiuni din zona interioară.
Armata de Uscat, nucleul forței combative, cuprindea 33 de mari unități active, dintre care:
- 24 de divizii de infanterie,
- 6 brigăzi de artilerie,
- 2 brigăzi de fortificații,
- 1 divizie blindată, la care se adăugau 8 mari unități de rezervă, printre care 7 divizii de infanterie și o brigadă mixtă de litoral.
Efectivele mobilizate la intrarea în război
La data de 22 iunie 1941, ora 00:00, întregul aparat militar – Armata de Uscat, Aeronautica și Marina – a fost oficial mobilizat. Totuși, în practică, mobilizarea a fost aplicată doar parțial, concentrându-se pe forțele dislocate în Moldova (Armatele 3 și 4) și în Dobrogea (Corpul 2 Armată). În schimb, Armata 1, situată în Transilvania și în vestul țării, a rămas cu efective de pace.
La debutul ostilităților, România avea sub arme:
- 27.500 de ofițeri,
- 33.390 de subofițeri,
- 623.524 de soldați.
Pe Frontul de Est, erau efectiv angajați:
- 10.361 ofițeri,
- 15.990 subofițeri,
- 354.005 soldați.
Componența forței combatante
Din punct de vedere operațional, forța combativă a Armatei de Uscat includea:
- 191 batalioane de infanterie,
- 11 batalioane de mitraliere,
- 4 batalioane de tancuri,
- 197 baterii de tunuri de câmp,
- 87 baterii de obuziere grele,
- 44 baterii de tunuri lungi,
- 60 escadroane de cavalerie,
- 25 batalioane de pionieri,
- 34 companii antitanc,
- 20 companii antiaeriene,
- 54 companii de armament greu.
Aviația și Marina, deși organizate în funcție de capacitățile tehnologice și economice limitate ale momentului, completau arsenalul militar al României.
Între ambiție și realitate: imaginea unei armate imperfecte
Deși reorganizările implementate între septembrie 1940 și iunie 1941 au condus la o oarecare creștere a capacității de luptă, obiectivele ambițioase ale regimului Antonescu – acela de a transforma armata într-un instrument eficient al politicii naționale – au fost realizate doar parțial.
La intrarea în război, Armata Română era departe de a fi considerată „mică”, însă nici nu putea fi calificată drept „puternică”. Problemele cronice persistau: dotare tehnică insuficientă, grad redus de motorizare, corp de cadre pregătit inegal, instruire deficitară a trupei, comandamente slabe și servicii logistice numeroase, dar ineficiente.
Condiții obiective limitative
Această stare de fapt poate fi explicată printr-o serie de factori obiectivi:
- Timpul scurt avut la dispoziție pentru reforme,
- Persistența unor lipsuri istorice acumulate de-a lungul deceniilor,
- Resurse materiale limitate,
- Un climat intern tensionat, marcat de instabilitate politică și socială,
- Condiții internaționale constrângătoare, agravate de extinderea conflictului mondial și de izolarea economică generată de întreruperea unor relații comerciale tradiționale.
La 22 iunie 1941, România a intrat în război cu o armată numeroasă, dar insuficient pregătită pentru rigorile unei conflagrații moderne. Deși eforturile de reformare au fost reale, condițiile istorice și economice au împiedicat transpunerea în fapt a unei viziuni militare coerente și eficiente. Armata Română avea să lupte, însă, cu dârzenie și sacrificii enorme pe Frontul de Est, marcând un capitol important – și adesea dureros – din istoria militară a țării.
