Confesiunile tulburătoare ale unei tinere mame, din mijlocului Revoluției din 1989: „Nu voiam să mor sub o poartă”
Arădenii păstrează vie amintirea Revoluției, participând activ la evenimentele tragice care au avut loc în acele zile.
La vârsta de 22 de ani, Ramona Pantea, acum psihoterapeut, își amintește fiecare moment și fiecare experiență trăită în acele zile tulburi.
„La vremea respectivă aveam 22 de ani (făcuți pe 20 decembrie) și o fetiță minunată de 1 an și 4 luni. În acele seri întunecate, foloseam lumina lanternelor sau a lumânărilor pentru a citi și scrie.
Mama mea, o femeie puternică și descurcăreață, asigura hrana noastră. Ambii bunici ai fetiței mele erau democrați - un mecanic de locomotivă și o muncitoare la CTC - neafiliați la partidul comunist și recunoscuți ca fiind angajați model...
Îmi doream să studiez Dreptul și Psihologia, însă regimul comunist a interzis celor cu rude plecate din țară să urmeze Dreptul, iar Psihologia a fost eliminată de Ceaușescu ca disciplină universitară”, își începe povestea Ramona.
Ramona a documentat tot pentru fiica ei
Ea a documentat totul pentru fiica sa, pentru a păstra vie memoria acelor vremuri.
„Visam la o națiune conștientă și demnă, nu asuprită și flămândă. Împărțeam tot ce aveam cu colegii de școală și de la serviciu. Îmi doream ca toți să aibă libertatea de a se ruga așa cum credeau (am apărat colegii mei baptiști și penticostali la liceu, mergând în casele lor să văd filmul despre Iisus; am fost pedepsită cu alergări la cursurile de educație fizică pentru că susțineam dreptul lor de a fi creștini... acum zâmbesc amintindu-mi că leșinam la prima alergare...
'Mama ta nu este atletă'...). Vroiam cărți în limba mea maternă, dar librăriile erau pline de operele dictatorului... În 18 decembrie, le povesteam colegilor de la UTA ce se întâmplă în Timișoara, îi îndemnam să ieșim în susținerea Timișoarei. Pe 20 decembrie, făceam fotografii cu semnul libertății, iar pe 21 mobilizam muncitorii de la Fabrica Textilă UTA să ieșim.
Am fost agresată verbal și fizic de secretara de partid, iar un securist mi-a arătat pistolul său, dar nu m-am lăsat intimidată. Toți păreau anxioși și cu ochii pe pământ; i-am cerut directorului, care venise să ne oprească, să ne permită să ieșim pașnic - totuși aveam de gând să plecăm. Cei veniți de la alte fabrici, văzând porțile închise, au continuat drumul lor (un lucru inexplicabil pentru mine!!)”, își amintește Ramona.
Înconjurați de armată
Ea afirmă că a fost determinată și fermă în convingerile sale, ieșind în stradă alături de cei care au dorit să-i urmeze exemplul.
„Am luat-o pe fiica mea de la creșă, am lăsat-o cu bunicii (îți poți imagina reacția mamei), apoi am mers în piață. Atunci când liderii erau aleși, oamenii strigau numele meu. Așa că m-am urcat pe o scară să mă vadă lumea și cei care ne filmau (ca să știe cu cine să înceapă 'măcelul', cu liderii)...
A urmat seara de la 21 spre 22; am rămas aproximativ 80-100 de persoane și am fost înconjurați de armată. Au apărut cei cu baionete în față (se pregăteau să le însângereze), dar i-am sesizat și au fost retrasi (nu știam sub ce ordin acționau)... Frigul și frica ne-au copleșit, copila mea.
Ne-am făcut testamentul, am semnat pentru celălalt... Nu știam nimic despre tine, nu aveam telefoane mobile... Ne-am rugat, am strigat 'Libertate!', 'Jos comunismul!', 'Democrație!', ne-am încurajat spunând: 'Vine schimbul de la fabrica cutare, vin muncitorii din județ'... Dar nu au venit...
Nu se zărea speranța sau era prea mică credința... În zori au sosit, dar noi eram încă înălțați de idealuri. Am vrut să vin să te văd din nou, dar doi bărbați m-au urmărit, iar tatăl tău și cu mine ne-am ascuns... Apoi am revenit în piață, nu voiam să murim sub o poartă, ci acolo, unde oamenii îmi strigau numele pentru a-i reprezenta”, mai notează Ramona Pantea, în trecut numită Pencea.
A fost aleasă secretar al Biroului Executiv al Frontului Democratic
Pe 22 decembrie, a intrat în Primărie și a fost aleasă secretar al Biroului Executiv al Frontului Democratic.
„Mama ta primea telefoane că sunt împușcată și mă suna compulsiv. A realizat că este o minciună abia atunci când i-au spus că ne-au împușcat, pe mine și pe tine. Apoi au confiscat Revoluția.
Au început să tragă, au tăiat cablurile telefonice din Primărie, poliția, ghici cu ce? Cu toporul; posibil să-i fi terorizat pe 'Țuții' (mama). Fii mândră că ești (și) arădeancă, orașul care a fost primul care a ieșit în stradă pentru democrație și pentru Timișoara. Un oraș care i-a speriat pe dictatori, care și-au trimis fratele și generalii Nuță și Mihalea să facă același lucru ca la Timișoara, și apoi s-au 'retras' în Arad.
Au tras în noi, au mințit, aveau planul pregătit pentru a ne extermina ('mapă verde'), comportându-se precum hienele, parșivi, studiați... Dragă fiică a mea, loviturile de stat au început de la 22 decembrie seara târziu, iar nouă ni s-au aplicat. E Revoluția noastră”, adaugă în scrisoarea către fiica sa.
Ramona Pantea a mărturisit pentru Adevărul că mereu depune flori pe 21 decembrie la Monumentul Eroilor Revoluției, marcând ziua de după aniversarea ei din 20 decembrie.
