Cum se îmbrăcau femeile pe vremea dacilor. Multe elemente din stilul lor sunt iubite și de femeile din ziua de azi
Când vorbim despre daci, se amintește foarte mult despre războinici, regi, campanii militare și aur dacic. Femeile din Dacia cad într-un con de umbră, pe nedrept.
Chiar dacă în Antichitatea europeană avem foarte multe surse despre îndeletnicirile masculine, fie că sunt războinice sau meșteșugărești, merită să le amintim și pe cele care convieţuiau alături de războinicii și meșteșugarii daci, și care asigurau bunul mers al casei, scrie Historia.ro.
Chiar dacă femeile nu au lăsat multe urme arheologice, având în vedere preocupările lor mai mult domestice, putem crea o imagine vie a acestora, folosindu-ne de sursele existente.
Cele două „documente“ săpate în piatră de către romani care au supravieţuit până astăzi, monumentul de la Adamclisi și Columna Traiană, prezintă și femeile din Dacia. La Adamclisi, pe metopele antice, pe lângă soldaţi romani și războinici barbari, apar și femei și copii.
La fel, Columna Traiană are multe episoade unde apar și femei în diferite ipostaze. Pe lângă acestea, femeile din Dacia apar pe diferite alte piese, cum ar fi falerele din metal preţios, cum sunt cele descoperite la Lupu, și pe monedele romane care reprezintă provincia Dacia.
Reprezentările sunt oarecum asemănătoare și completează imaginile de pe cele două monumente.
Femeile din Dacia în Tezaurul de la Lupu
Tezaurul de la Lupu, datând din secolul I î.e.n., a fost descoperit din întâmplare în 1978 și este format din 11 piese – un vas de bronz, două fibule de argint, un vas de argint și șapte falere.
Două falere au simboluri zoomorfe, alte două au războinici călare, iar trei reprezintă femei/zeiţe. Pe toate falerele reprezentând femei, hainele și coafurile sunt identice, personajele având rochii și cămăși largi, peste care se observă falere sau coliere.
Datorită elementelor adiacente – aripi, șerpi, animale fantastice –, cercetătorii au opinat că acestea s-ar putea să fie personaje din panteonul dacic, a căror semnificaţie ne scapă.
Nu există indicii că femeile din Dacia ar fi putut fi preotese sau să fie implicate în vreun fel în ritualurile religioase. Ar putea fi o posibilitate, dar nu există niciun fel de argument pentru așa ceva.
Femeile din Dacia în viața cotidiană
Femeile din Dacia, mai ales cele din aristocrație, erau cu siguranţă privilegiate, trăind în fortificaţii sigure și în așa-numitele turnuri-locuinţă, stăpânind peste servitori și sclavi.
Ele erau stăpânele casei, ocupându-se cu problemele casnice, în timp ce soţii lor erau plecaţi la vânătoare, la treburi ce ţineau de politica statului și în campanii militare.
Purtau cele mai bune haine și cele mai frumoase bijuterii, unele aduse de bărbaţii lor din raidurile în Imperiul Roman sau făcute de cei mai buni meșteri locali sau itineranţi.
Aveau grijă de copii, mai ales de fete, băieţii crescând de mici în preajma bărbaţilor, alături de care învăţau să vâneze și să mânuiască armele.
Într-o societate foarte violentă, și femeile aveau șansa de a învăţa să lupte cu arme individuale, să tragă cu arcul și să se apere, dar, din nou, nu există dovezi palpabile pentru așa ceva, în afara apropierii de neamurile sarmatice și a unei posibile influenţe din partea acestora, știut fiind că multe femei sarmate participau la război alături de bărbaţi.
Ce ocupații avea femeia din Dacia
Pentru pătura de rând, situaţia femeii trebuie să fi fost aceeași ca în oricare altă societate umană din Antichitate până în epoca contemporană. Femeia era cea care avea grijă de copii, gătea și se îngrijea de casă, se ocupa de animale și lucra la câmp sau în grădină, aduna fructe de pădure și își însoţea bărbatul la pescuit și probabil la vânătoare.
Ţeseau, coseau și croiau haine pe care le decorau cu diverse broderii. Probabil unele se ocupau și de practici oculte, după cum atestă seturi de obiecte interpretate a fi având caracter magic.
Multe cunoșteau cu siguranţă proprietăţile curative ale plantelor, medicina dacică fiind celebră în lumea antică, numele unor plante folosite de daci păstrându-se și în limba dacă în lucrările lui Pedanius Dioscorides (sec. I e.n.) și Pseudo-Apuleius (sec. IV e.n.).
