Luxul ascuns al palatelor romilor construite după ’90: «Moartea lui Ceaușescu nu a schimbat mare lucru»
La începutul anilor ’90, când România abia ieșise din totalitarism și încerca să-și definească drumul democratic, la marginile unor orașe și sate, pe străzile uitate ale fostelor mahalale, începea un fenomen arhitectural și social care avea să uimească, să irite și să stârnească polemici: apariția palatelor rome, adevărate fortărețe de opulență, cu turnulețe și acoperișuri strălucitoare.
Pentru o bună parte din romi, moartea lui Nicolae Ceaușescu nu a însemnat neapărat o eliberare. „Pentru noi, nu s-a schimbat mare lucru. Am fost marginalizați înainte și am rămas tot acolo. Singura diferență a fost că am putut pleca din țară sau că am început să construim fără să ne mai temem că vine cineva să ne dărâme casele”, mărturisea, la începutul anilor 2000, un lider informal al unei comunități din vestul țării.
De la colibe la castele
Schimbarea peisajului urban în mahalale a fost radicală. În locul caselor modeste, uneori insalubre, au apărut construcții masive, supraetajate, cu zeci de camere, fațade argintii și acoperișuri metalice decorate ca niște biserici bizantine sau pagode asiatice. Jurnaliștii acelor vremuri nu s-au sfiit să descrie aceste case ca fiind „palate țigănești”, termen care reflecta și fascinația, dar și prejudecățile vremii.
Cartiere întregi au răsărit în locuri precum Păuliș, Sâmbăteni (Arad), Strehaia, Buzescu (Teleorman), Huedin sau la periferia Timișoarei. În Timișoara, zonele Someșul, Carpați și Chicago deveniseră simboluri ale avuției rome, dar și ale tensiunilor sociale, scriu cei de la Adevărul.
Un lux greu de înțeles
Pentru o societate în criză, care făcea cozi la pâine și trăia din ajutoare, luxul afișat de unele familii de romi părea nu doar nejustificat, ci și sfidător. În ziarele locale apăreau articole alarmiste, unele impregnate de limbaj discriminatoriu, în care romii erau descriși ca fiind simultan murdari și strălucitori, mizerabili și bogați.
Acest contrast alimenta prejudecățile, iar palatele deveneau un simbol al „diferenței” – nu doar etnice, ci și culturale, economice, arhitecturale.
„Casele dădeau senzația că în spatele lor se petrec mistere de cazinou”, scria un jurnalist din Timișoara, surprins de amestecul de opulență și haos estetic.
În spatele acestor construcții impunătoare stăteau bani – mulți bani. Unele familii își revendicau averile ca fiind rezultatul „recuperării” aurului confiscat de regimul comunist, altele din comerțul ambulant, recuperări de fier vechi sau afaceri derulate în Occident.
Însă presa și anchetele poliției scoteau la iveală și altă realitate: furturi masive din combinate, contrabandă cu metale neferoase, trafic de argint industrial. Cazuri celebre, precum cel al lui Ioan Căldăraș sau Dorel Luca, demonstrau cum rețele bine organizate prădau fabricile și transformau metalul furat în aur sau valută.
În Buzescu, loc devenit emblematic pentru palatele rome, anchetele din 1997 aveau să scoată la iveală peste 20 de tone de cupru și alte metale furate din uzine. „De unde au țiganii miliardele pentru palate?”, era întrebarea retorică lansată de presa acelor vremuri.
Exodul spre Vest
După 1989, zeci de mii de romi au părăsit România, unii pentru a fugi de discriminare, alții pentru a-și croi un drum nou. Franța a fost una dintre cele mai primitoare țări, iar presa pariziană relata despre „nomazii fără acte” care cereau azil politic.
În tabere improvizate, mulți prezentau fotografii cu casele neterminate din România, cerând sprijin sub pretextul că își construiesc biserici. Au fost primiți, ajutați și chiar integrați în unele comunități. O parte din banii câștigați în străinătate au fost trimiși acasă, unde visul „palatului din România” devenise ținta supremă a reușitei sociale.
