Regiunea din țara noastră unde timp de 400 de ani nu s-a găsit carne de porc
În timpul celor peste patru secole de stăpânire otomană, Dobrogea a fost marcată de o cultură influențată de tradițiile și religia musulmană, iar acest lucru s-a reflectat în obiceiurile alimentare ale regiunii. Carnea de porc, considerată „necurată” în religia musulmană, a lipsit complet din măcelăriile din zona respectivă. După 1878, când Dobrogea a devenit parte a României, situația s-a schimbat, dar cu multe reglementări și tradiții încă prezente, scriu cei de la Adevărul.
Ce a determinat deschiderea primei măcelării care vindea carne de porc
La scurt timp după Unirea Dobrogei cu România, numărul turiștilor care vizitau litoralul românesc a crescut, iar aceștia aveau nevoie de o gamă mai variată de produse alimentare, inclusiv carne de porc. Astfel, autoritățile locale s-au confruntat cu un nou set de provocări, încercând să îmbine necesitățile economice ale noii administrații cu respectul față de tradițiile musulmane.
Un exemplu semnificativ al acestei dileme a avut loc atunci când Gustav Essigman a dorit să deschidă o prăvălie pentru a vinde „carne de râmător” (carne de porc), un produs complet necunoscut până atunci în această regiune. Reprezentanții geamiei Azizie, situată în apropiere, s-au opus acestei inițiative, argumentând că deschiderea unei măcelării aproape de un loc de cult musulman ar încălca principiile religioase ale comunității. Ca urmare, autoritățile au hotărât ca măcelăria să fie deschisă pe o stradă mai îndepărtată, pe strada Carol, la numărul 36.
Cum s-a încercat introducerea cărnii de porc în comerțul dobrogean
Într-o altă încercare de a introduce carnea de porc în comerțul dobrogean, în noiembrie 1897, primarul Eustațiu Schina a primit o petiție din partea a doi cetățeni, Gh. Burlacof și G. Funogea, care solicitau un loc pentru a vinde carne de porc. Consiliul orașului a aprobat cererea, dar a stabilit că vânzarea cărnii de porc să se facă într-o zonă mai îndepărtată a orașului, stabilind o chirie anuală de 40 de lei.
În acea perioadă, Dobrogea se confrunta cu o mare sărăcie, iar infrastructura regiunii era slab dezvoltată. Drumurile erau în stare precară, iar porturile, care fuseseră cândva importante centre comerciale, fuseseră abandonate sau erau utilizate doar de navele grecești și turcești. Constanța, care în perioada otomană purta numele de Kustenge, era un oraș în declin, iar după 1878, sub administrația română, localnicii încă mai foloseau vechiul nume turcesc, care s-a menținut încă doi ani.
