Secretele „murdare” ale dacilor. Câte soții aveau dreptul să aibă și cum le cumpărau
Poligamia traco-geto-dacilor este o temă puțin abordată de istoricii români contemporani. Acest subiect a fost menționat în diverse surse scrise care au evidențiat cunoștințele istoricilor antici despre spațiul tracic.
Prima informație semnificativă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, el scrie: „... fiecare are în căsătorie mai multe femei... își păzesc nevestele cu strictețe...” (Istorii, V, 5-8).
Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.), cunoscător direct al tracilor din zona Mării Negre, nota despre aceștia: „Fiecare se căsătorește cu trei sau patru femei. Unii au chiar treizeci de soții” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor grecești referitoare la geți, Iași, 2005, p. 194).
Menandru (sec. IV î.Hr.), un cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia tracilor astfel: „Iată ce spune despre ei Menandru, fără a inventa nimic, ci respectând realitatea istorică:
«Așa suntem noi, tracii toți, și mai ales geții – mă mândresc că fac parte din neamul acestora – nu suntem deloc cumpătați... Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, și unii chiar mai multe. Când moare cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, localnicii spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).
Căsătoria la traco-geto-daci
Herodot menționa că: „... nevestele... și le cumpără cu bani grei de la părinți” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec. V-IV î.Hr.) menționa cumpărarea fetelor „... după legea tracă...” (Anabisis, VII, 2, 38).
Mai multe detalii despre procedura căsătoriei ne sunt furnizate de Pomponius Mela (sec. I): „... fetele de măritat nu sunt date bărbaților de către părinți, ci în mod public sunt cumpărate pentru a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Acest lucru se face în funcție de cât sunt de frumoase și de cinstite. Cele cinstite și frumoase au un preț bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soție” (Descrierea pământului, II, 21).
Același autor confirma poligamia tracilor atunci când descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc extrem de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaților morți și să fie îngropate împreună.
Deoarece un bărbat are mai multe soții, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în fața celor care trebuie să hotărască aceasta. Cinstea este acordată aceleia care are moravurile și conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei.
Celelalte jelesc cu glas tare și își arată deznădejdea prin plânsete puternice. Cei care vor să le liniștească aduc lângă rug arme și daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort pentru a ști dacă acela permite căsătoria. Dacă nu are loc o luptă și nu se face o plată... pe femei le așteaptă pețitorii” (II, 18-20).
Printre traci existau și celibatari. Strabon îl citează pe Poseidonios (sec. II-I î.Hr.) care spune: „... unii traci își petrec viața fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctiști»; ei sunt onorați și socotiți sacri, așadar feriți de orice primejdie... duc o viață sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).
De ce se căsătoreau traco-geto-dacii
Principalul motiv era obiceiul. Un alt argument era dorința bărbaților de a-și spori averea prin zestrea nevestelor. Nu erau obligați să se căsătorească pentru supraviețuirea comunității, având în vedere că la traci castitatea nu era o virtute, deci copiii se puteau naște și în afara căsătoriei.
Heraclid din Pont notează că „ei le folosesc ca pe niște slujnice. Căsătoriile sunt și pentru împreunare, și se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală și rufe și îi slujesc”.
Căsătoria era un act privat, asemănător logodnei de astăzi, fără implicarea autorităților. Probabil existau gesturi simbolice care confereau o anumită formalitate căsătoriei.
Societatea traco-geto-dacică era patriarhală, bărbatul fiind stăpânul femeii. El putea avea mai multe soții în funcție de resursele sale economice. Solinus menționează că „bărbații se fălesc cu numărul femeilor și socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soții”.
Herodot descria un rit funerar în care femeile se luptau pentru onoarea de a fi înjunghiate și înmormântate cu soțul lor, reflectând un posibil cult al soțului.
Statutul femeii în Dacia
Herodot afirmă că tracii nu puneau preț pe virginitate înainte de căsătorie, dar după căsătorie „își păzesc nevestele cu strășnicie”. Heraclid din Pont arată că „femeile sunt moștenite, întocmai ca și celelalte lucruri”. Platon scria că tracii puneau femeile să muncească la câmp, iar Ovidiu și Strabon descriu dificultățile și munca grea a femeilor tracice.
Femeile dacice erau considerate valoroase prin virtutea și cinstea lor, așa cum subliniază Horațiu în contrast cu soțiile romane. Ele erau supuse discriminării, fiind tratate ca bunuri de vânzare sau moștenire. Totuși, în familia regală a lui Decebal, femeia se bucura de respect și protecție.
„Divorțul” era simplu și informal, bazat pe voința unilaterală. Heraclid din Pont scrie că părinții își puteau lua înapoi fiica, după ce restituiau zestrea.
