Taraf de Caliu. Povestea muzicii autentice românești care nu moare niciodată. Cum a pornit lăutăria și ce comoară lasă în spate generația fără studii, dar cu inima plină
Taraful lui Caliu din Clejani, județul Giurgiu, a reușit să scrie una dintre cele mai fascinante pagini ale muzicii lăutărești. De la simpli cântăreți la nunți, botezuri și petreceri rurale, au ajuns să creeze momente artistice pe marile scene ale lumii. Povestea amplă și demnă de admirat a Tarafului Haiducilor apare într-un documentar mai vechi realiat și publicat de Adevărul.
Membrii din Taraful lui Caliu, sau Taraful Haiducilor, așa cum este recunoscut pe plan internațional, au demonstrat lumii întregi că muzica autentică poate cuceri publicul global. Sunt peste 35 de ani de când o mână de lăutari simpli din Clejani, neștiutori și fără carte, au început să-și câștige pâinea cinstit, cântând la evenimentele tradiționale românești, fără să știe că aveau să ajungă pe scenele mari ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall din New York. Au purtat peste Ocean cântecele de nuntă, horele, sârbele și baladele tradiționale românești, pe care le-au interpretat din memorie, fără teorie muzicală sau studii în acest domeniu.
Povestea lor merita să fie cunoscută, iar după succesul dobândit pe plan internațional, lăutarii din Clejani au început să apară în filme, au devenit subiect de documentare și le-au cântat starurilor internaționale de la Hollywood, printre care se numără celebrul actor Johnny Depp. Premiile internaționale au răsplătit talentul și munca lor, iar publicațiile străine i-au prezentat drept instrumentiști inegalabili. A fost nevoie să fie remarcați de alte țări pentru ca România să înțeleagă ce urma să piardă.
Primii pași spre recunoașterea internațională
În 1986, muzica lăutarilor din Clejani a ajuns în atenția externă datorită etnomuzicologului elvețian Laurent Aubert. Cucerit de talentul artistic, elvețianul a cerut autorităților române să le permită să concerteze la Geneva, cu ocazia lansării unor discuri de muzică tradițională românească.
Speranța Rădulescu, cercetător la Muzeul Țăranului Român, declara:
„Bineînțeles că autoritățile au încercat să se pună de-a curmezișul, să-i recomande «Rapsodia Ciocârlia», toate prostiile astea care aveau mare prestigiu și reprezentau foarte bine țara socialistă. Dar Laurent Aubert a fost extrem de ferm și a zis: «Dacă nu vreți să meargă acești muzicanți, nu va mai merge nimeni». Iar interesul partidului pentru o bună reprezentare în Occident era mare, întrucât România avea o presă înfiorător de proastă în acel moment.”
La începutul anului 1988, șase dintre cei mai buni lăutari – Ion Manole („Boșorogu”), Dumitru Baicu („Cacurică”), Nicolae Neacșu („Culai”), Petrică Manole („Buzatu”), Gheorghe Anghel („Caliu”) și Gheorghe Fălcaru („Fluierici”) – au urcat pentru prima dată într-un avion și s-au îndreptat spre Occident.
„Vă dați seama?! Prima plecare în viață! Ne era și frică! Măi, fraților, cum ajungem noi acolo? Cum să iei avionul și să pleci? Ne făceam fel și fel de închipuiri: «Ce le cântăm noi la ăștia, fraților? Or înțelege ăștia muzica noastră?»”, povesteau doi dintre ei.
Tot mai multe țări îi cereau la concerte și evenimente
Publicul din Geneva și apoi din Paris a fost fascinat de tehnica lor muzicală și de modul expresiv și autentic de a concerta pe scenă. Întorși acasă, bulversați de cealaltă față a lumii pe care nu o mai cunoscuseră, Caliu declara: „Parcă eram pe dos când ne-am întors în sat. Parcă venisem de pe lumea ailaltă și acum eram în iad. Ce se întâmplă cu noi, fraților? Am visat că am fost acolo, a fost adevărat?”
Lăutarii au început să fie din ce în ce mai solicitați pentru alte concerte în Franța și Elveția, însă autoritățile comuniste au refuzat.
„Ministerul avea impresia că trebuia să trimită ansambluri folclorice pentru a reprezenta țara, nicidecum niște lăutari romi din satul Clejani”, spune Speranța Rădulescu.
Au cunoscut o evoluție mai mare după comunism
După 1989, odată cu căderea regimului comunist, oportunitățile au început să curgă. La începutul anului 1990, impresarii belgieni Stephane Karo și Michel Winter au ajuns în Clejani pentru a-i convinge să plece într-un turneu peste hotare. Atunci a luat naștere „Taraf de Haïdouks” („Taraful Haiducilor”), formație alcătuită din cei mai buni 12 muzicanți din Clejani și din satele vecine.
„Am rămas uluit, sub impresia că mă aflu în fața unei tradiții foarte puternice și că acești muzicanți ar putea avea un succes formidabil în Occident. Pentru că ei nu se limitau să cânte, se transformau în niște personaje care trăiau acel cântec și totul era atât de natural”, povestește Karo, la 25 de ani de când a ajuns pentru prima oară la Clejani.
Ajungând să fie din ce în ce mai vestiți, lăutarii din Clejani au primit invitații la festivaluri și spectacole din Europa, America, Asia și Australia. Anul 2002 a fost exploziv pentru Taraful lui Caliu, care a primit prestigiosul BBC World Music Award, un premiu important pentru formațiile tradiționale din Europa și Orientul Mijlociu, distincție înmânată de Johnny Depp, autodeclarat un mare fan al acestora.
În anii ’90, Ioniță Manole, cel mai tânăr membru din taraf și singurul care știa carte, mărturisea că formația a fost pe punctul de a nu se prezenta la ceremonia de la Londra, pentru decernarea premiului.
„Eu și cu cei doi impresari le-am explicat celorlalți muzicanți din taraf că vom primi un premiu foarte important, că e ceva onorific, dar ei nu voiau să meargă pentru că nu se dădea niciun ban. Spuneau: «Ce premiu e ăsta? Noi mergem să cântăm pe degeaba?». Aici a fost, de fapt, marele secret: faptul că erau niște oameni naturali, pe care nu i-a interesat nicio clipă succesul. Muzica era meseria lor și atât. Fie că erau pe scenă la Opera din Paris, fie că erau la nuntă, ei cântau la fel.”
Muzica Tarafului Haiducilor a cucerit Occidentul. Caliu: „Străinii erau înnebuniți după muzica noastră. Ne căutau la hotel după concert, să mai vorbim cu ei, să le explicăm cum cântăm noi așa. Și le spuneam: așa e din tată-n fiu la noi, în Clejani.”
Câștigurile, nu succesul, cea mai mare realizare a lăutarilor
„Prima dată am stat o lună și ne-am întors cu de toate: televizoare color, casetofoane mari, bani ca lumea. Aveam câte o mie de franci belgieni pe concert, seară de seară. Toată lumea a venit acasă, a început să-și cumpere câte ceva, să pună un bănișor deoparte și să trăiască mai bine”, își amintește Gheorghe Fălcaru.
În timp ce lăutarii erau preocupați să cheltuie banii câștigați în turnee, în țările din Vest „Taraf de Haïdouks” se transforma într-un adevărat fenomen.
Gabriel Yared, compozitor premiat cu Oscar pentru coloana sonoră a filmului Pacientul englez, a ajuns să lucreze cu Taraful Haiducilor:
„Eram în Paris, mă uitam la televizor și, dintr-o dată, a început o muzică incredibilă, ca și cum ar fi cântat niște diavoli. Și am zis: ăștia sunt oamenii pe care îi vreau pentru filmul «The One and Only»!”
Au apărut într-un film alături de Johnny Depp
Lăutarilor din Clejani le-a fost lansată, în anul 1999, invitația de a apărea în filmul Omul care plânge, alături de Johnny Depp, Christina Ricci, John Turturro și Cate Blanchett. Timp de o lună și jumătate, cât au stat pe platourile de filmare, l-au transformat pe actor în cel mai mare fan al tarafului.
Succesul clejenilor se răspândise în întreg Occidentul la sfârșitul anilor ’90. S-a realizat chiar și un documentar despre ei, intitulat Nimeni nu e profet în țara lui. Cu toate acestea, în România nu prezentau interes.
„În anii ’90, când aveau un succes demențial în Occident, oamenii din România nu știau de ei și nici nu credeau că există un astfel de succes”, își amintește Speranța Rădulescu.
Deși anii au trecut, „Taraf de Haïdouks” continuă să cânte și astăzi pe scenele din Occident. Unii s-au stins din viață, alții s-au separat și au cunoscut un alt succes, precum Ioniță Manole, care cântă alături de soția sa, Viorica.
„Eu eram cel știutor de carte și m-am prins că timpurile se schimbă și că trebuie să-mi pregătesc terenul pentru viitor”, spune Ioniță de la Clejani.
