Cum erau tratate aventurile în căsniciile boierilor din România secolului XVIII
În zilele noastre căsniciile au de suferit atât în urma aventurilor unuia dintre soți, din punct de vedere economic sau ambele motive. Dar care erau problemele acum trei secole în căsniciile boierilor, din ce motive se certau soții și cum își rezolvau problemele. Ce era grav și ce se putea trece cu vederea
Litigiile nu se rezumau doar la adulter, numeroși factori amenințând echilibrul cuplului scriu cei de la historia.ro, preluând un articol de pe pagina de facebook a muzeului Casa Filipescu Cesianu. Pe lângă ”căderea în ispită”, în jalbele (plângeri) de divorț apar și alte pricini: traiul rău, părăsirea domiciliului conjugal, bigamia, boala, călugărirea unuia dintre soți, hoția bărbatului, diferențe sociale
Divorțurile, o raritate în familiile boierilor
Biserica își asuma responsabilitatea medierii conflictelor din sânul familiei prin intervenția tribunalului ecleziastic al Mitropoliei. În epocă, exista expresia ”a urca dealul Mitropoliei” care a devenit treptat sinonimă cu divorțul.
Abia după 1780, câteva dintre problemele cuplului vor fi judecate de către instanța laică (ex. moștenire, zestre, anularea testamentelor). Deși femeia se bucura de o capacitate juridică foarte amplă, aceasta era vizibilă mai mult în cazul văduviei și devenea aproape inexistentă atunci când se afla sub tutela tatălui sau a soțului.
În instanță, plângerile aduse de femei par să cântărească mai puțin decât cele ale bărbaților, pe de o parte din cauza imaginii stereotip a femeii în epocă (proastă, clevetitoare, înclinată spre păcat) dar și din cauza lipsei de consecvență a principalelor legi.
Cercetarea bisericească se făcea după Îndreptarea legii (Pravila cea mare, 1652), operă de codificare legislativă, o îmbinare de norme de drept canonic şi laic cu rolul de îndreptar după care soborul se putea ghida în luarea unei decizii.
Sfânta Pravilă pe de o parte recomanda o mai mare indulgență față de femeie, din cauza „neputinții și slăbiciunii firii” ei, dar pe de altă parte dădea voie bărbatului șă-și bată nevasta ori de câte ori considera necesar. În majoritatea proceselor judecătorii insistă pe reconcilierea părților, despărțirea fiind aleasă doar ca ultimă soluție.
Violența domestică în secolul XVIII
Dacă pradă abuzurilor cădea femeia dar bătaia era aplicată doar „cu palma sau cu pumnul”, victima era sfătuită să se întoarcă în patul conjugal, având drept unică garanție a îmbunătățirii traiului dojana primită de soț și angajamentul din actul de împăcare.
Doar când femeia ajunge în fața judecătorilor într-o stare deplorabilă obține o „despărțire de trup”, de un an de zile. În schimb, dacă femeia îndrăznește să ridice mâna asupra bărbatului său, despărțirea se acordă imediat.
„Muierea de-ș va pune cu îndrăznire mâinile asupra bărbatului, adecă să-l bată [...], atunce se dăsparte de dânsa bărbatul și ia prea altă muiare.” (glava 220, Îndreptarea legii)
Cum era judecat adulterul în secolul XVIII
Potrivit documentelor vremii, nu era același lucru atunci când principala cauză a litigiului dintre soți era adulterul, infidelitatea cântărind diferit în funcție de sexul și clasa socială a împricinatului.
Dacă în rândul boierilor bărbați adulterul era scuzabil sau tolerat, chiar și atunci când ibovnica se muta în locuința conjugală, relația ilicită a femeii atrăgea oprobiul public, iar prin divorț, pierderea zestrei și a darurilor dinaintea nunții.
Printre pedepsele împărțite amanților mai puteau figura: bătaia, tunsul, „darea prin târg” și recluziunea la mănăstire timp de 2 ani (doar pentru femei). După cei doi ani, femeia putea alege să se călugărească sau era călugărită cu sila dacă soțul n-o mai primea.
Dublu standard la judecarea părăsirii domiciliului conjugal
Părăsirea domicilului conjugal constituia un alt motiv de divorț cântărit preferențial de lege. Înainte de a înainta jalba către tribunalul ecleziastic, femeia trebuia să facă dovada că și-a așteptat și căutat soțul timp de 5 ani, vreme în care nu a primit nicio veste din partea lui.
Deoarece absența femeii era asociată în ochii comunității cu un comportament desfrânat, bărbatul putea cere despărțirea după numai un an. Spre deosebire de „prostime”, boierii aveau diverse privilegii de care tribunalul ecleziastic trebuie să țină seama.
De teama „batjocurii lumii” multe pricini din rândul boierimii se încheiau înainte de înfățișarea la Mitropolie. Pentru a-și apăra cinstea, disputele lor erau ascunse privirii publicului iar medierile se realizau în secret. Dacă totuși pricinile de divorț ajung la tribunal, desfășurarea procesului „nu se trece întotdeauna în condică, cartea de despărțire se înmânează celui care câștigă procesul” scrie sursa citată
