Mii de oameni locuiau în aceste „orașe de carton”. Istoria uitată a Canalului Dunăre - Marea Neagră pe care puțini români o mai cunosc
Încă mai există mulți români în țara noastră care își amintesc de condițiile dificile pe care au fost nevoiți să le îndure, atunci când au muncit pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră. În acele vremuri, ei locuiau în faimoasele „orașe de carton”, tabere în care trăiau muncitorii de la acest proiect uriaș de infrastructură.
A fost un proiect ambițios, în care autoritățile au investit sume uriașe, vreme de ani de zile. Iar, la finalul acestuia, în 1984, nenumărați muncitori au fost nevoiți sî înfrunte condiții dificile, pentru a duce la bun sfârșit Canalul Dunăre – Marea Neagră. Unii dintre aceștia au vorbit despre experiențele, amintindu-și despre „orașele de carton” în care locuiau muncitorii.
O poză apărută pe Facebook este descrisă ca fiind de pe șantierul acestui proiect, însă, în realitate, ar părea să arate construcția unui canal de irigații. Totuși, mulți români au vorbit despre timpul pe care l-au petrecut muncind pe șantierul din Dobrogea, cât și despre miile de oameni care au murit aici, fiind obligați de autorități să muncească la Canal.
„Ne băteam să prindem lunile de vară”
Faimoasele „orașe de carton” erau așezări temporare, în care muncitorii puteau locui în timp ce lucrau la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Aceste barăci nu ofereau condiții igienice și nici nu aveai izolație termică. Erau menite să asigure un simplu pat celor care ajungeau pe șantier.
„Am lucrat la Canalul Dunăre - Marea Neagră, eram bine plătiți. La Agigea am fost cazați atât în orășelul de carton, cât și la un hotel din Mangalia, unde eram detașați trei luni pe an. Ne băteam să prindem lunile de vară, combinam utilul cu plăcutul. Făceam plajă la Eforie și eram mândri de ceea ce făceam – construiam o țară”, a povestit un român, conform adevarul.ro.
Regimul trimitea condamnații politic la Canal
Un alt român și-a amintit despre perioada în care a lucrat la acest proiect, cât și despre faptul că acela a fost momentul în care a început să fumeze.
„Eu am lucrat tot la Agigea, la două cămine de nefamiliști, lângă ecluză. Era un sanatoriu în apropiere, iar mai spre mare se aflau niște buncăre subterane din timpul războiului. Am intrat prin ele. Eram cazați în Cumpăna, tot într-un orășel de carton. Eram muncitori din opt județe. Era o viață grea, dar frumoasă. Grănicerii ne vindeau țigări – Marlboro, More, St. Moritz, Starlake. Acolo m-am apucat și de fumat. Nu pot uita. Am 42 de ani de fumat și nu-mi este bine acum”, spune acesta.
De asemenea, istoria acestui proiect are și o latură mult mai tragică și mai întunecată. Aici erau trimise persoanele condamnate politic, iar nenumărați oameni și-au pierdut viața în timpul lucrărilor.
„Au murit mulți oameni la acest canal. Vecinul meu a fost condamnat pentru că a sacrificat (tăiat) vite și a fost trimis la Canal pentru o perioadă lungă, cred că doi ani. A primit o pedeapsă foarte aspră, dar așa era în comunism. Și, culmea, unii mai plâng după acele vremuri”, scrie un român.
În cele din urmă, Canalul a fost finalizat după 45 de ani de muncă, iar astăzi tot mai puțini români își amintesc de „orașele de carton”, sau de condițiile din acestea.
