Scriitoarea germană de origine română Herta Müller a primit Premiul Nobel pentru Literatură!
Herta Müller, afirmă comunicatul Comitetului, "descrie tărâmul dezrădăcinaţilor cu o concentrare poetică şi francheţea prozei".
Scriitoarea s-a născut pe 17 august 1953 în localitatea Nitzkydorf din Banat, într-o familie de şvabi, şi a emigrat în Germania în 1987, după ce legăturile ei cu studenţii şi scriitorii de limbă germană din Aktionsgruppe Banat ( "Grupul de Acţiune Banat"), grup literar format din scriitori români de limbă germană, intră în atenţia Securităţii. Mama scriitoarei a fost deportată în 1945, timp de cinci ani, într-un lagăr de muncă forţată din Uniunea Sovietică, astăzi pe teritoriul Ucrainei.
Între 1973 şi 1976, Herta Müller a studiat literatura română şi germană la Universitatea din Timişoara. După absolvirea studiilor, a lucrat timp de trei ani (1977-1979) ca traducător la o fabrică de maşini-unelte. A fost dată afară când a refuzat să devină informatoare a Securităţii.
Müllera debutat cu volumul de povestiri "Niederungen" ("Ţinuturi joase", 1982), cenzurat la apariţie de autorităţile comuniste. După doi ani a apărut, în Germania, versiunea necenzurată a cărţii şi, în acelaşi an, Drückender Tango, în România. În aceste două cărţi, Müller descrie viaţa dintr-un mic sat germanofon, cu corupţia, intoleranţa şi represiunea comunistă. La momentul respectiv, cărţile Hertei Müllerau fost aspru criticate în România, însă bine primite în Germania.
Din pricina criticilor deschise la adresa regimului lui Nicolae Ceauşescu, Hertei Müller i s-a interzis să mai publice în ţară. A emigrat în Germania în 1987, împreună cu soţul ei, scriitorul Richard Wagner.
Herta Müller locuieşte la Berlin. Din 1995 este membru al Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, din Darmstadt.
Comunismul, o temă care revine în cărţile ei
Tema comunismului şi cea conexă, a opresiunii individului se regăsesc ca leitmotive în cărţile Hertei Müller, dar şi în conştiinţa acesteia, autoarea scriind despre România totalitară, despre dezrădăcinare şi despre zbuciumul unei conştiinţe care vrea să menţină pură într-o lume a terorii.
România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă cea a "anihilării intimităţii", spunea Herta Müller în cel mai recent articol al său, publicat în luna iulie a acestui an în Germania, vorbind despre drama totalitară şi despre societatea de după, neieşită încă de sub mâna de fier a Securităţii.
Tot zbuciumul din comunism, când lupta era una a conştiinţei, pentru păstrarea demnităţii şi a oazei de intimitate, i se pare scriitoarei de origine română, emigrată în Germania în timpul totalitarismului, o repetiţie care frizează absurdul, într-o Românie încă prăfuită de dosarele grele şi infame ale Securităţii.
Trauma de a nu fi niciodată singură, invadarea spaţiului intim şi teroarea par a fi lăsat semne nevindecabile în mintea Hertei Müller. În primăvara lui 2008, povesteşte scriitoarea într-un amplu articol din luna iulie din Die Zeit, invitată fiind la New Europe College (NEC) la Bucureşti, a fost interpelată pe un ton dur de un agent de la forţele de ordine, care "i-a urlat" că fotografierea nu este permisă. Un alt episod, când un prieten care venea să o ia de la hotel a fost obligat să completeze la recepţie o fişă de vizitator, îi dă autoarei sentimentul că ochiul vigilent al puterii încă îi urmăreşte, oriunde, pe români. "M-am mutat. Nu am mai observat că sunt urmărită după acest incident. Fie serviciul secret s-a retras, fie şi-au fãcut treaba foarte bine şi anume fãră a fi observaţi", povesteşte Müller.
"Serviciul secret al lui Ceauşescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit in SRI (Serviciul Român de Informaţii). Iar acesta a preluat, după declaraţiile proprii, 40% dintre cadrele Securităţii. Probabil procentajul real este şi mai mare. Iar ceilalţi 60% astăzi sunt pensionari (cu pensii triple faţă de toţi ceilalţi) sau sunt cei care învârt azi economia de piaţă. Exceptând diplomaţia, un fost colaborator poate ocupa azi în România orice funcţie", tranşează Herta Müller.
Dosarul de Securitate al Hertei Müller, clasat la "Naţionalişti şi Fascişti Germani"
Aflarea adevărului şi, mai ales, deconspirarea colaboratorilor regimului opresiv nu au fost o provocare pentru societatea românească, spune scriitoarea, care povesteşte că solicitarea de a-şi vedea dosarul de la Securitate a rămas fără răspuns. Accidental însă, un grup de cercetători a găsit dosarele scriitorilor de origine germană care au făcut parte din "Grupul de Acţiune Banat", grupaţi în secţia "Naţionalişti şi Fascişti Germani", unde se afla şi dosarul Hertei Müller. În trei volume, dosarul intitulat "Cristina", a fost deschis la 8 martie 1983, dar conţine şi documente din anii anteriori. Motivul pentru deschiderea dosarului: "Distorsiune tendenţioasă a realităţilor din ţară, cu predilecţie în mediul rural", în cartea "Niederungen". Prilej pentru scriitoare să îşi amintească de zilele de presiune, de degradarea vieţii, de decăderea socială şi, mai ales, de "jucarea pe degete" a demnităţii personale şi publice: "Ne opunem fricii până în străfundul sufletului nostru. Dar prin calomniere ne este furat sufletul. Tot ce mai există este o încătuşare monstruoasă."
A fost hărţuită de Securitate
"Securitatea se insera în cele mai intime părţi ale vieţii cotidiene. Nu te ameninţa în mod direct, nu te acuza pe faţă, ci te hărţuia, zdrobindu-ţi pur şi simplu orice zid, fie el construit din afecţiuni, prietenii ori iluzii. Cei de la Serviciul Secret intrau la noi în casă în absenţa noastră fără nicio reţinere. De multe ori intenţionat lăsau urme, plasau mucuri de ţigară, tablouri de pe pereţi erau puse pe pat, erau mutate scaunele. Cel mai înspăimântător episod s-a întins timp de câteva săptămâni. De la o blană de vulpe, care era întinsă pe podea, a fost tăiată prima dată coada, apoi picioarele şi la sfârşit capul şi au fost puse lângă burta vulpii", povesteşte Müller.
Turnată de cea mai bună prietenă!
"Măcar la una dintre întrebările chinuitoare pe care le am, a răspuns dosarul meu", scrie Herta Müller, care a aflat acum, la ani distanţă, că până şi cea mai bună prietenă a ei făcea parte din "sistemul Iubire şi Trădare". "Jenny avea cancer - a murit demult. A povestit că a primit sarcina de a cerceta locuinţa şi activităţile noastre cotidiene. Când ne trezim şi când mergem la culcare, unde mergem la cumpărături şi ce cumpărăm. Dar mi-a promis că la întoarcerea ei va povesti numai ceea ce stabilim de comun acord. Planul locuinţei noastre şi activităţile noastre cotidiene le-a livrat cu lux de amănunte", după cum reiese din dosar.
După părăsirea ţării, în 1987, măsurile de „compromitere şi izolare" au fost înăsprite şi scriitoarea a trebuit să se confrunte cu una dintre marile trădări, venite chiar din partea Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni. Mai mult, spune scriitoarea, Securitatea îşi întinde tentaculele peste timp, la 20 de ani de la Revoluţie. "În anul 1991, fiind bursieră la Villa Massimo la Roma, am primit telefoane anonime de ameninţare. În 2004, când am primit premiul pentru literatură al fundaţiei Konrad Adenauer, nu doar fundaţia a primit stive întregi de scrisori cu obişnuitele calomnieri. (...) Până şi preşedinţia Bundestagului German, prim-ministrul de atunci, Erwin Teufel, preşedintele juriului, Birgit Lermen, şi Joachim Gauck, care a ţinut laudatio-ul, au primit scrisori care mă denigrau ca agent, membră a PCR şi profanatoare a comunităţii şvăbeşti."
Una dintre tehnicile perfide ale Securităţii era aceea de a te pune la îndoială ca individ, de a-ţi distruge demnitatea publică, prin deschiderea a două dosare paralele, fiecare cu miza lui. Herta Müller avea, în ochii Securităţii, două identităţi: "Cristina", duşman al statului, şi o sosie, cu toate ingredientele, "comunistă fidelă sistemului, agent lipsit de scrupule". "Oriunde mergeam, trebuia să trăiesc cu această sosie. Nu numai că era trimisă în urma mea oriunde mergeam, dar era si pre-expediată, mi-o lua înainte. În ciuda faptului că de la început şi mereu am scris numai împotriva dictaturii, până astăzi sosia are drumul ei propriu. A devenit autonomă. În ciuda faptului că dictatura de 20 de ani este de domeniul trecutului, sosia este în continuare ambulantă. Oare până când?", notează scriitoarea.
În luna iulie 2008, Herta Müller a publicat o scrisoare deschisă, în cotidianul Frankfurter Rundschau, în care îşi exprimă indignarea că foşti colaboratori ai aparatului represiv din România, Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, sunt invitaţi la Şcoala de vară ICR din Germania. În aceeaşi zi în care scriitoarea publică scrisoarea, Richard Wagner scrie articolul "A învăţa de la turnători", cu subtitlul "Institutul Cultural Român adresează invitaţii colaboratorilor Securităţii. Ar putea fi o întrunire interesantă - sau totul va fi din nou ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic?" în Der Tagesspiegel.
Herta Müller s-a născut într-o familie de şvabi din Banat, dar a emigrat în Germania în 1987, după ce legăturile ei cu studenţii şi scriitorii de limbă germană din Aktionsgruppe Banat intră în atenţia Securităţii. Mama scriitoarei a fost deportată într-un lagăr din Uniunea Sovietică, astăzi pe teritoriul Ucrainei.
Nominalizată de două ori la Nobel
Comunitatea academică germană a nominalizat-o pe Herta Müller de două ori pentru Nobel şi i-a acordat premiul oraşului Berlin. Scriitoarea a fost distinsă cu Premiul european pentru literatură "Prix Aristeion" şi cu Premiul internaţional pentru literatură IMPAC Dublin, pentru cartea "Animalul inimii", tradusă şi în limba română, la Editura Polirom, în 2006.
