Actrița pe care au iubit-o Cioran și Eliade în același timp. Relația celor doi scriitori nu a mai fost de atunci la fel
Puțini cunosc povestea de dragoste care a schimbat pentru totdeauna relația dintre două dintre cele mai mari spirite ale culturii românești: Emil Cioran și Mircea Eliade.
Cei doi prieteni apropiați, legați de idealuri și de cercul intelectual de la „Criterion”, au fost, într-un moment de intensitate tăcută, rivali într-o iubire care i-a marcat profund – iubirea pentru actrița Sorana Țopa.
O femeie ca un foc viu
Sorana Țopa (1898–1986) a fost o figură legendară a scenei interbelice, nu doar o actriță celebră și autoare dramatică, ci o prezență magnetică, descrisă de contemporani drept „un vulcan gata să erupă“, „de o genialitate senzuală“, „cu un temperament clocotitor“.
Era adorată de public, dar, în privat, devenise obiectul unei pasiuni intense pentru doi dintre cei mai sclipitori tineri intelectuali ai epocii.
Pentru Nae Ionescu, mentorul lui Eliade, Sorana era „cel mai mare dar pe care Iaşiul l-a făcut culturii române“, după Mihai Eminescu. Femeia cu părul tuns bob și conturul perfect al buzelor fascina prin forță, mister și inteligență – o combinație rară care tulbura orice bărbat cu vocație metafizică.
Toamna în care Eliade s-a pierdut
În toamna anului 1932, Mircea Eliade – cu nouă ani mai tânăr decât Sorana – se îndrăgostește fără scăpare. Actrița devine pentru el o obsesie, o proiecție a erosului absolut. Această iubire imposibilă avea să se regăsească mai târziu în literatura sa: personajul Cătălina din „Noaptea de Sânziene” este inspirat direct de Sorana, o femeie care „și-ar jertfi nu numai cariera, ci și sănătatea, tinerețea, liniștea, ca să poată iubi aşa cum visează ea, arzând la alb“.
Dar Eliade nu rezistă intensității relației. Dragostea pentru Sorana îl exasperează. În timp ce este încă orbit de prezența ei, se îndrăgostește de Nina Mareș, prietena Soranei, care îi va deveni soție. Cuprins de vinovăție și remușcare, Eliade va nota mai târziu:
„Nu putea înţelege cum un om inteligent, care avusese norocul să fie iubit de o asemenea femeie, poate dori şi provoca despărţirea. Singura explicaţie plauzibilă era inerţia mea spirituală, incapacitatea mea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia m-ar fi aşteptat, poate, nebunia sau moartea; într-un cuvânt, mediocritatea şi făţărnicia mea.“
Cioran – iubirea melancolică
În urma retragerii lui Eliade, în acel gol lăsat de o iubire netrăită până la capăt, intră Emil Cioran. Idila dintre Emil și Sorana începe la Sibiu, acolo unde Cioran, înfometat de absolut, găsește în ea o frumusețe pe care nu o mai putea exprima în cuvintele filozofiei. În jurnalul său va scrie:
„E o tristețe în ochii ei care mă pierde. Când vorbește, simt că și disperarea devine demnă.”
Relația lor a fost intensă, dar scurtă. Nu se termină cu o ruptură violentă, ci cu o deziluzie tăcută, specifică lui Cioran, care va transforma și această iubire în materie de reflecție și exil interior.
O prietenie fisurată pentru totdeauna
Triunghiul amoros nu a generat scandal, dar a lăsat urme adânci. Prietenia dintre Eliade și Cioran nu s-a mai vindecat niciodată complet. În aparență, au rămas colegi de generație, dar apropierea de altădată s-a pierdut. Poate că nu gelozia a fost motivul principal, ci revelația că împărtășiseră, fără să o spună, aceeași durere: aceea de a nu fi putut păstra o femeie care ardea cu intensitatea unui soare interior.
Cioran, mai discret și mai resemnat, se va retrage în tăcerea Parisului, în timp ce Eliade va încerca să transforme totul în mit.
Ecoul unei iubiri imposibile
Sorana Țopa nu a devenit nici soția lui Cioran, nici a lui Eliade. Dar a rămas în literatura și amintirile lor ca o prezență vie. A fost, pentru amândoi, femeia care a pus în mișcare forțele cele mai adânci ale ființei: pasiunea, gelozia, disperarea, idealul.
Astăzi, puțini își mai amintesc de actrița cu ochi de foc și cuvinte ca flăcările. Dar, undeva, în filele uitate ale jurnalelor și în ecourile romanelor scrise de Eliade sau în disperările tăcute ale lui Cioran, Sorana Țopa trăiește – ca o femeie-mit, care a ars pentru iubire și i-a făcut pe cei care au iubit-o să ardă la rândul lor.