Ce înălțime avea, de fapt, poetul Nichita Stănescu. Cum se autodescria: „Nu am un chip desenabil. Aș zice că sunt, când tac, mai degrabă urât

Pe 31 martie s-au împlinit 91 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu, poetul care ne-a lăsat „Necuvintele“ și a redefinit limba română.

Poetul, adorat în țară și în străinătate, a trăit în slujba iubirii – pentru poezie, pentru femei, pentru băutură –, o iubire care i-a atras atenția și suspiciunile autorităților comuniste.

A fost monitorizat atent, fiindcă Nichita era mai mult decât un simplu poet. Dar ce rămâne astăzi din Nichita este bucuria celor care, după cum spunea el însuși, „au trăit pe același glob pământesc“ cu el.

Ce spuneau oamenii despre marele Nichita Stănescu

Cei care l-au cunoscut, prieteni, amici, cunoscuți de-ai lui Nichita, l-au văzut mereu într-o altă lumină, dar niciunul nu i-a pătruns cu adevărat esența. Câte o frântură din Nichita o regăsim în poeziile sale, iar scriitorul sârb Adam Puslojić povestea că Nichita a realizat, de-a lungul vieții, 27 de autoportrete, scrie Adevarul. 

Primul și ultimul dintre ele au fost create la Belgrad. Primul portret, scris într-o seară de avangardă, a fost un răspuns poetic la propria lui prezență:â

„Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește“. Cel din urmă sună la fel de enigmatic și profund: „Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?“.

Cu toată rezerva pe care o păstra față de propria imagine, Nichita a lăsat o descriere de sine care dezvăluie un portret detaliat, uneori amar, alteori autoironic. Poetul vorbește despre trăsăturile sale fizice:

„Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru și optzeci și patru înălțime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puțin lungită ca să nu mi se vadă cioturile dinților, bărbia relativ pronunțată, gâtul scurt, dar nu foarte gros, deci încă spânzurabil, umeri lați, șolduri înguste, burtă proeminentă, dar, privit din spate, par încă tânăr, am picioare solide până la genunchi și foarte nesigure de la genunchi la tălpi, moștenire de familie.“

Această descriere sinceră și, în esență, modestă, se încheie cu un gând profund: „Nu am un chip desenabil. Aș zice că sunt, când tac, mai degrabă urât sau, mai precis, antipatic.“ Nichita se descrie ca pe o prezență contradictorie, greu de surprins într-o fotografie, în cuvintele sau în gesturile altora.

Oricine încearcă să-i redea chipul, în special în momentele de liniște, nu ar reuși să exprime adevărata sa esență. Poetul însuși se vedea ca un „paradox fotogenic“: „Când gândesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feței mi se schimbă brusc și fluctuează după gând și asta-mi explică de ce sunt atât de fotogenic în unele filme de TV, când sunt filmat vorbind și gândind“.

Vocea lui, un alt element important din portretul său, era la fel de variabilă: „Am o voce nici groasă și nici subțire. Uneori, neplăcută, alteori, plăcută. Uneori, sunt un bun orator.“ Nichita simțea că vocea lui devine uneori aproape invizibilă în fața fluxului gândirii, ca și cum cuvintele se rostogoleau fără efort, lăsând ascultătorul captivat, pierdut în ideile sale.

Cum a murit Nichita Stănescu

Nichita Stănescu a murit pe 13 decembrie 1983, la vârsta de 50 de ani, din cauza unui stop cardiac provocat de o ciroză hepatică, o afecțiune gravă a ficatului.

Boala fusese agravată de un stil de viață marcat de consumul excesiv de alcool, o problemă cunoscută în cercurile sale de prieteni și cunoscuți.

Deși era conștient de starea sa de sănătate și de efectele nefaste ale alcoolului, Nichita a trăit intens, dedicându-și viața poeziei și găsind inspirație în acest mod de viață, pe care l-a privit mereu cu o notă filosofică și chiar autoironică.

În ultimele sale zile, poetul era vizibil slăbit, dar a continuat să scrie și să se întâlnească cu prietenii apropiați, rămânând fidel principiilor sale poetice și existențiale.

Moartea sa a adus o mare pierdere în literatura română, iar cei apropiați și întreaga comunitate literară au resimțit-o profund.

Nichita a rămas, însă, una dintre cele mai iubite și influente figuri din poezia românească, iar opera sa continuă să inspire și să fascineze generații întregi de cititori și creatori.