Împăratul care a schimbat definitiv istoria omenirii. O sectă avea să devină una dintre cele mai mari religii ale lumii

Acum peste 1700 de ani, decizia unui mare împărat avea schimbe pentru totdeauna istoria lumii. Atunci, Constantin cel Mare, a legalizat creștinismul, o religie marginală, detestată, în special, de elitele romane.

Motivul care l-a determinat pe Constantin cel Mare, un lider păgân, să ia cultul lui Hristos, naște încă discuții în lumea științifică.

În secolul IV lea d Hr, Imperiul Roman era pe care să se destrame. După mai bine de 500 de ani, de războaie civile, invazii și subminarea autorității imperiale, o serie de lideri romani au încercat să resusciteze imperiul și să-l facă să renască.

Constantin cel Mare, un împărat de geniu

Constantin cel Mare a fost unul dintre ei. Împărat al Imperiului Roman în perioada 306-337 d Hr, el a fost capabil să amâne prăbușirea Imperiului și să-i ofere unul dintre ultimele momente de strălucire pe scena istoriei.

Dincolo de politica pe care a dus-o, Constantin cel Mare a reușit, totuși, un lucru unic în istorie. Împăratul a legalizat creștinismul, dând naștere unei adevărate revoluții religioase, cu implicații decisive pe termen lung, din punct de vedere social, cultural și politic în toată istoria lumii, scrie adevarul.

Pe atunci, creștinismul era practicat de doar 5% din populație Imperiului Roman. Dar totuși, cu, a reușit Constantin cel Mare să promoveze tocmai această religie, care încă de pe atunci era controversată.

Un lider al veacurilor tulburi

Constantin cel Mare s-a născut într-o perioadă tulbure, când autoritatea împăraților romani decăzuse, iar uzurpatorii se succedau cu o viteză amețitoare pe un tron nesigur și periculos. Pe lângă instabilitatea internă, imperiul se clătina din cauza atacurilor barbarilor, tot mai dese și mai violente.

Această anarhie ar fi putut pune capăt domniei Imperiului Roman. Dar, atunci avea să apară împăratul Dioclețian, cel care a reușit să reinventeze administrarea imperiului, printr-o nouă formă de conducere. Totodată, s-a folosit de religie pentru a-și impune legitimitatea. La rândul său, era un uzurpator ridicat de armată la funcția sacră de împărat. A rezistat însă câteva decenii și s-a retras onorabil.

După retragerea acestuia, Constantin Chlorus devine împărat, pentru jumătatea apuseană a imperiului, cu numele de Constantius I. Constantius l-a numit caesar, adică un soi de adjunct, pe fiul său, Constantin, un tânăr cu potențial uriaș, inteligent, deschis la nou și un foarte bun comandant militar.

După moartea tatălui său în anul 306 d.Hr, Constantin este ales împărat de către armată. În același timp, însă, Galerius, una dintre cele mai importante personalități ale celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă augustus pe Flavius Augustus, iar pe Constantin îl acceptă ca și caesar, adică adjunct. Inițial, Constantin a acceptat, dar mai apoi a declanșat războiul civil în lupta pentru putere.

Un singur împărat, un singur zeu

Deși era un împărat binevăzut de societatea Imperiului Roman, avea aceeași problemă ca și predecesorii săi din timpul anarhiei militare. Nu provenea dintr-o dinastie imperială și a fost proclamat împărat de către armată, la fel ca majoritatea liderilor efemeri din secolul al III-lea.

Pentru a uni populația, Constantin trebuia să găsească ceva revoluționar. Înaintașii săi, precum Aurelianus sau Elagabalus, au încercat cu Sol Invictus, un cult oriental al soarelui, și identificarea împăratului ca zeu pe pământ.

Fără această legitimitate, Constantin era într-un pericol constant, iar favorurile armatei și ale poporului erau volatile.

Constantin cel Mare a fost aproape toată viața păgân. A fost un adorator al lui Sol Invictus, preferând cultele monoteiste. Explicația este simplă, un singur împărat, o singură religie, un singur zeu.

Iar împăratul se identifica și cu zeul, dar și cu religia respectivă. Constantin era însă un om umblat, cult și foarte deschis. Avea în jurul său sfătuitori de diferite religii, inclusiv creștini. La acea vreme, creștinismul prindea teren.

Văzuți inițial ca o sectă de fanatici orientali dispuși să-și dea viața pentru Dumnezeul lor, creștinii au început să prindă în special la clase de jos ale populației imperiului.

Creștinii erau văzuți ca niște „ciudați”

Tocmai din aceasta cauză, în vremea aceea, creștinii erau văzuți de către acestea ca niște ciudați, periculoși, care sădesc în rândul oamenilor de rând idei periculoase. Inclusiv împărații se simțeau amenințați, mai ales că noua religie propovăduia întâietatea credinței în Dumnezeu. Adică împăratul venea pe locul doi, trei, ori patru.

Creștinismul putea revoluționa religia romană și în plus îi oferea lui Constantin prilejul de a reconstrui societatea romană, pe baza acestei doctrine, căpătând legitimitatea unui nou întemeietor al Romei. Ceea ce, de altfel, și căuta. În plus, creștinismul propovăduia pacea, un instrument esențial pentru pacificarea unei societăți marțiale, în care armata proclama și ucidea împărați.

Politica „religioasă” a funcționat

Aflat în căutarea legitimității și a stabilității imperiului, Constantin a decis să legalizeze credința creștină. Pe scurt, a oprit orice formă de prigoană a creștinilor, oferindu-le prilejul de a-și exercita liber cultul, ba chiar le-a oferit creștinilor și sprijin imperial. Este vorba despre Edictul de la Milano din anul 313 d.Hr.

Inițial, s-a încetățenit ideea că, odată cu Edictul de la Milano, religia creștină devenea religie oficială a imperiului, însă aceasta este complet falsă. Prin Edictul de la Milano, creștinismul era doar recunoscut ca religie în imperiu, cu drept de liberă practică.

De fapt, abia după 30 de ani, în vremea lui Teodosie, creștinismul a devenit religie oficială a imperiului. Cu toate acestea, Edictul de la Milano a schimbat definitiv istoria lumii. Creștinismul a început să se răspândească rapid, să devină mai organizat și să-și definească structurile oficiale. În plus, odată cu creștinarea lui Constantin cel Mare, creștinismul s-a generalizat și în rândul elitelor romane, mai scrie sursa citată mai sus.