Care este originea numelui „România”. Când a fost menționat pentru prima dată și cum se autodenumeau vechii români
România, așa cum o cunoaștem astăzi, este un stat relativ tânăr pe harta Europei. Deși teritoriul său a fost locuit din cele mai vechi timpuri, denumirea oficială a țării noastre a fost adoptată abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Totuși, forme ale numelui „România” au existat încă din Evul Mediu, fiind menționate de cronicari și istorici din diverse epoci.
Care este originea numelui „România”
Denumirea „România” provine din cuvântul „roman” și înseamnă, în esență, „țara românilor”. Prima mențiune oficială a acestui nume apare în 1816, când Dimitrie Phillipide, un istoric grec, publică la Leipzig două lucrări – Istoria României și Geografia României. Acestea descriu spațiul locuit de români din Principatele Moldovei și Țării Românești, utilizând explicit acest nume.
Totuși, există dovezi că termenul „România” sau variantele sale au fost folosite și anterior. De exemplu, un document din secolul al XVI-lea, redactat de un iezuit maghiar, face referire la „Valahia sau Romandiola”, o denumire utilizată în special în spațiul italian. Mai târziu, cronicari precum Giacomo Luccari și Felmer au folosit termenul „Romaniola” pentru a desemna teritoriile locuite de români.
După secole de dominație străină, teritoriul carpato-danubiano-pontic a început să contureze o identitate politică proprie în secolul al XIV-lea, când au fost înființate primele state independente – Moldova și Țara Românească. Acestea erau cunoscute în istoriografia europeană sub numele de Principatele Române.
Un moment crucial în istoria României a fost Mica Unire din 1859, când Moldova și Țara Românească s-au unit sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Inițial, noul stat a purtat numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, iar în 1862 a devenit Principatele Unite Române.
Numele „România” a fost oficializat odată cu Constituția din 1866, la articolul I fiind menționat pentru prima dată în documentele oficiale. Independența statului a fost recunoscută la nivel internațional în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, iar în 1881, la Congresul de la Berlin, Regatul României a fost recunoscut oficial.
Identitatea românilor în Evul Mediu
De-a lungul Evului Mediu, locuitorii acestor teritorii își spuneau „rumâni”, iar limbii lor – „limba râmlească”. Termenul „valahi”, folosit de cronicarii străini, nu era utilizat de populația locală pentru a se autodenumi. Cronicarii români, precum Miron Costin, au subliniat acest aspect, afirmând că moldovenii, muntenii și oltenii și-au spus întotdeauna „rumâni”.
Istoricii străini care au studiat spațiul românesc au remarcat, de asemenea, rădăcinile latine ale limbii și culturii române. Ungurul Verancsics și italianul Francesco della Valle, în secolul al XVI-lea, au observat că românii își spun „români” și că limba lor era similară cu latina, fiind înțeleasă de italieni.
Deși numele „România” a fost oficializat relativ recent, identitatea românilor s-a format în urma unui proces istoric complex, început după cucerirea romană a Daciei și continuat de-a lungul secolelor. Denumirea țării reflectă legătura puternică cu moștenirea latină și unitatea culturală a populației din spațiul carpato-danubiano-pontic.
