Deși fiu de țăran, Ceaușescu ura satele. Cum ar fi arătat România fără Revoluția din 1989
Nicolae Ceaușescu, deși crescut la țară, a privit mereu satul românesc ca pe un dușman ideologic al comunismului. Planurile sale de industrializare forțată și sistematizare a localităților vizau eliminarea treptată a mii de sate tradiționale, mutarea locuitorilor în blocuri și crearea unui tip de oraș urbanizat care, dacă ar fi fost dus la capăt, ar fi schimbat complet fața României. Revoluția din 1989 a oprit acest proces și a salvat o parte esențială din patrimoniul rural și cultural al țării.
Mulți români se întreabă cum ar fi arătat România dacă regimul comunist nu ar fi căzut în 1989. Istoricul Mădălin Hodor explică că, cel mai probabil, țara ar fi rămas aproape fără sate și complet urbanizată, pe fondul industrializării forțate și al colectivizării accelerate. Nicolae Ceaușescu, deși fiu de țărani, ura satul românesc, pe care îl vedea drept un dușman ideologic al comunismului. În planurile sale, satele trebuiau radical transformate, iar orașele industriale, precursoarele conceptului de „oraș de 15 minute” de astăzi, ar fi apărut masiv încă din anii ’90.
Fiu de țăran, dușman al satului
Unul dintre proiectele cele mai ambițioase ale dictaturii a fost sistematizarea localităților rurale. Planul prevedea demolarea a mii de sate tradiționale și mutarea locuitorilor în blocuri sau comune urbane, în cadrul unei așa-zise „a doua colectivizări”. Potrivit documentelor, circa 11,8 milioane de români, adică peste 60% din populație, trăiau la sate, iar Ceaușescu plănuia eliminarea a aproximativ 8.000 de localități, inclusiv a cimitirelor, pentru a folosi terenul ca arabil și a crește eficiența economică.
Implementarea planului ar fi avut consecințe culturale și umane dramatice. Oamenii ar fi fost forțați să se mute la oraș, pierzând legătura cu tradițiile și comunitățile lor, iar tinerii s-ar fi concentrat în orașele-dormitor și în uzine, lăsând la țară doar bătrânii. Documentele arată că, dacă regimul ar fi continuat în anii ’90, satele ar fi dispărut aproape complet, transformând România într-o țară depopulată și dezrădăcinată.
Efectele industrializării forțate și ale planurilor de sistematizare au afectat și comunitățile săsești și germane din Transilvania, care s-au diminuat drastic, multe localități fiind abandonate. Emigrarea masivă a sașilor și șvabilor a fost accelerată de colectivizare și de politicile de relocare, iar reconstrucția acestor comunități a devenit un proiect cultural și academic abia după 1989.
Satul românesc era considerat inamicul regimului comunist, pentru că oamenii aveau proprietate, legături comunitare și simțul responsabilității, valori incompatibile cu ideologia dictatorială. Planul de urbanizare viza transformarea gospodăriilor tradiționale în blocuri cu patru etaje, iar satul, așa cum exista până în 1989, ar fi dispărut complet.
„Satul a fost inamicul natural al regimului comunist. Iar oamenii care trăiau la țară au fost dușmanuI regimului de la bun început. Ideologic nu e nimic nou. Comunismul așa a fost și în lumea sovietică, așa a fost peste tot în Europa de Est. Comuniștii au detestat țăranii pentru că aveau proprietate, i-au detestat pentru că erau legați de pământul pe care lucrau, aveau simțul răspunderii.
Revoluția a salvat satele românești
Aveau o comunitate, ceea ce comunismul nu tolera în niciun fel. Așadar, nu este o surpriză că, odată cu instalarea comunismului în România, ei s-au concentrat foarte mult pe distrugerea satelor. Nu am găsit o chestiune din care să rezulte că a existat neapărat un plan în acest sens. Dar, ideologic, foarte clar a fost de la bun început că ei vor muta populația către oraș pentru că își doreau foarte mult să industrializeze.
Nu era o chestiune pur economică, era o chestiune ideologică. Partidul Comunist Român nu avea foarte mulți membri în 1945. România era o țară preponderent agrarăși, practic, regiunul era nevoit să construiască clasamuncitoare de la zero aproape. Și atunci, avea nevoie să îi mute în orașele pe care urma să le construiască, care să deservească fabricile pe care urma să le construiască”, a explicat istoricul Mădălin Hodor, potrivit gândul.ro.
Din fericire, Revoluția din 1989 a oprit acest plan distructiv. Astfel, satul românesc a supraviețuit, iar România a păstrat o parte importantă din patrimoniul său cultural și demografic. După 1989, inițiative precum Asociația „Operation Villages Roumains” au avut ca scop salvarea satelor rămase și protejarea tradițiilor care ar fi fost altfel pierdute pentru totdeauna.
„Documentele nu ne ajută să spunem dacă era adevăr, în sensul în care sovieticii chiar intenționau să țină România într-un stadiu de subdezvoltare, mai degrabă nu cred. Cred că, pur și simplu, erau mai pragmatici și țineau cont de realității. Liderii comuniști de la noi nu au optat pentru asta, ci au optat pentru un salt industrial accelerat, care a început la sfârșitul anilor 1960 și a sfârșit în 1989, după cum știți, cu efectele pe care le-am văzut cu toții. Ceea ce ar fi de spus, că efectul acestei industrializări a dus treptat la depopularea satelor.
Tinerii s-au dus toți spre orașele dormitor și spre uzine și fabrici. La țara au rămas bătrânii. Ușor, ușor, terenurile au fost din ce în ce mai greu de lucrat. 10 sau 20 de ani, după 1990, dacă ar fi continuat regimul comunist, satele ar fi dispărut. Pentru că planul pentru 1990 încolo, că noi tot construiam comunismul, viza crearea așa numitelor comune urbane.
Practic toate casele, toate gospodăriile care mai rămăseseră în anumite zone… Colectivizarea le luase terenurile, dar oamenii mai aveau gospodării. Ei bine, toate acele gospodării urmau să dispară. Oamenii care locuiau în sate urmau să fie mutați în blocuri construite în sat, blocuri cu 4 etaje și cu asta se termina cu satul cât a mai rămas, dacă mai rămăsese în 1989. Și, într-un fel, am avut noroc că lucrurile s-au terminat în 1989 și a mai rămas ceva”, a conchis istoricul Mădălin Hodor.
