Misterul despre care puțini vor să vorbească. Cum a schimbat istoria negustorul de suflete, Rasputin
Omul care jongla cu Biblia, dar şi cu Legile Paveline, care putea fi găsit în în alcovurile aristocratice, dar şi în bojdeucile siberiene îşi instaura propria religie, Grigori „Grişka” Rasputin, negustorul de suflete, al cărui nume se confundă cu sfârşitul Rusiei ţariste, rămâne și astăzi un mister.
Era primăvara anului 1917. Familia imperială fusese alungată, iar Palatul Taurida era gol, devastat, locuit acum de crivăţ. Despre începuturile lumii noi s-a scris mult timp înainte: „Ia gândiţi-vă de ce timpuri avem parte! Numai o singură dată într-o eternitate se întâmplă asemenea lucruri nemaipomenite. O libertate care a venit peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere” – aşa se minuna Iuri Jivago, relatează Historia.ro.
Rusia dorea a se îndrepta către o democraţie occidentală – aşa citise intelighenţia că se întâmplă în urma unei revolte populare, că paradisul demoratic se va instala, iar în noul stat va curge numai lapte şi miere.
Un grup de oameni s-a adunat, susținând că ei vor arăta dreptatea. Acesta era Guvernul Provizoriu, însă, cei vinovați, cu vorba sau cu fapta, ai vechiului regim, trebuiau aduşi în faţa legii. Autoritatea supremă care se ocupa de cei care se făceau vinovaţi de ţarism era Comisia Extraordinară de Investigaţie a Guvernului Provizoriu.
Cine era Rasputin?
Dosare peste dosare și zeci de acuzații. Ca un simbol, ca un avertisment, un singur subiect era destinat să stea în spatele uşilor închise, să se vorbească despre el în şoaptă, într-o cameră puternic luminată, iar acela era numit Secţiunea XIII și se ocupa cu „investigarea activităţii forţelor întunecate”. Procurorul de caz a fost F.P. Simpson, fostul preşedinte al Curţii de Apel din provincia Harkov, cu alţi trei procurori subordonaţi lui, Vladimir Rudnev, Tihon Rudnev şi Grigori Girchici, aduşi tot din provinciile îndepărtate ale Rusiei.
Numărul cu ghinion, XIII, trebuia să le aducă oamenilor răspunsuri, trebuia să le aducă pacea celor vii. Dar cum se putea face asta când se spune că „despre morţi numai de bine”? Aprindeau o lumânare în faţa unei icoane şi se închinau de trei ori, ca după rugăciune. Rasputin! Cine era acest om al cărui nume era pe buzele tuturor umbrelor şi care se auzea pe la toate colţurile, care crease isterie pe stradă şi panică printre oficialităţi şi servicii secrete?
Cine era acest sfânt cu puteri tămăduitoare, acest Antichrist? Cum a ajuns acest nimeni să scrie epilogul Romanovilor, un blestem ca o previziune? Guvernul Provizoriu a răscolit toate arhivele, toate seifurile şi mai ales i-a strâns pe toţi cei mici şi importanţi pentru a putea afla răspunsul.
Rasputin a fost creştin până la moarte, devotat Bisericii Ortodoxe Ruse. Rusia era orbită de religie, fie ea una de notorietatea creştinismului, fie multele secte mai mult sau mai puţin dubioase, iar din acest motiv, el a fost bănuit întotdeauna că ar aparţine unui cult sau altuia. Îi asculta pe baptişti, dar şi pe creştinii de rit vechi care respingeau reformele patriarhului Nikon, din 1660, pe duhobori sau pe molocani.
„Pleacă, umblă, şi curăţă oamenii de păcate”
Totodată, a învățat multe de un deţinut – fostul preot Barbarin, care fusese acuzat de erezie şi închis la mănăstirea din Abalak. Cel mai mult, trecutul, dar şi viitorul lui Rasputin îl legau de secta hlîstilor. În anul 1898, convingerea că are o legătură cu divinitatea s-a întărit, atunci când, aflându-se pe câmp, din cer i s-a arătat Fecioara Maria, care i-a indicat orizontul.
El simţea că Sfânta Maria îi pregătea un destin măreţ. „Odată, am petrecut noaptea într-o cameră unde se afla icoana Maicii Domnului”, povestea Rasputin de multe ori celor care credeau în puterile sale. Când s-a trezit, pe sticla tabloului sfânt se prelingeau lacrimi, iar sfânta i-a vorbit: „Plâng pentru păcatele omenirii, Grigori. Pleacă, umblă, şi curăţă oamenii de păcate”. Şi, dintr-o dată, ca din senin, în 1900, Rasputin anunţa că o voce din cer i-a spus că trebuie să plece în pelerinaj la Muntele Athos, în Grecia.
Şase luni a mers fără să îşi schimbe hainele sau să se spele. Deși a ajuns la Athos cu dorinţa de a deveni călugăr, oamenii sfântului lăcaş preferau homosexualitatea, astfel că părera i s-a schimbat. De asemenea, cu toate că era o persoană care accepta multe dintr-ale eroticului, ce a descoperit în Grecia i-a stârnit repulsie faţă de viaţa monahală. S-a întors în Siberia, unde mai înainte de a merge acasă a trecut pe la Macarie, vechiul lui mentor. „Întrucât tu nu poţi găsi mântuirea într-o mănăstire, trebuie să îţi salvezi sufletul în lume”, i-a spus acesta, convins că pe Rasputin îl aşteaptă un destin măreţ.
Rasputin a câştigat inimile tuturor. Deşi neînvăţat, el avea o intuiţie ascuţită şi o inteligenţă nativă, ştiind mereu să fie medicament şi răspuns pentru orice. El credea cu tărie că are puteri supranaturale şi, din această cauză, trata oamenii la fel, indiferent de statutul pe care îl aveau.
Totodată, era iubit şi de înaltele feţe bisericeşti, în ciuda scandalurilor sexuale în care era implicat, sau a ereziilor de care era acuzat, unul dintre susţinătorii săi fiind chiar arhimandritul Mănăstirii celor Şapte Lacuri, părintele Gavril. Rasputin şi-a câştigat autoritatea spirituală în regiune, iar Episcopul Andrei a văzut în el acel ceva de care Rusia avea nevoie şi l-a trimis la capitală.
În martie 1917, Revoluţia Rusă scotea oamenii în stradă, din colţuri întunecate, din icoanele afumate de pe pereţi, din umbrele ce nu aveau corp se auzea blestemul lui Rasputin, testamentul scris cu sânge cu câteva zile înainte de moartea lui:
Blestemul lui Rasputin
„Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţaranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu.
Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă.
Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. Gura păcătosului adevăr grăieşte: doi ani au trecut până când Romanovii au fost împuşcaţi.
Guvernul Provizoriu a eşuat. Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat pe Rasputin, prea mulţi îl iubeau – prea mulţi îl urau. Grigori Rasputin a avut o viață ce prezintă interes chiar și astăzi, la mai bine de un secol de la momentul trecerii sale în neființă. Cum viața i-a rămas un mister, la fel şi moartea, căci dosarul poliţiei a continuat mereu să adune probe. A implicat oameni de rang înalt, conspiraţii MI6 şi, tocmai din acest motiv, nici până astăzi nu a fost desecretizat. Ruşii nu permit ca Enigma lor să fie decriptată, căci pentru ei Rasputin este ridicat la rang de istorie.
