O poveste extraordinară de viață din care avem toți de învățat. „Totul a început cu niște semințe. De bostan, cu sare”
Este sociolog și profesor universitar, foarte îndrăgit de studenții de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București. Sărac și de etnie romă a cunoscut de-a lungul vieții ce înseamnă să fii urât, discriminat, marginalizat. Povestea de viață a sociologului Gelu Duminică este ca un scenariu de film în care voința și dorința doboară orice barieră. „Am fost primul în neamul meu”, a scris sociologul într-o postare devenită virală.
„Totul a început de la niște semințe. De bostan, cu sare...”
Românii îl cunosc bine pe sociologul Gelu Duminică din aparițiile de la TV. Nu a făcut niciodată un secret din etnia sa, dar viața lui este puțin știută. Provine dintr-o familie săracă de etnie romă, iar el a fost încă de pe băncile școlii un sprijin important pentru familia sa.
Gelu Duminică a vorbit despre copilăria sa și despre lucruri puțin știute într-o postare pe facebook care s-a viralizat rapid. Sute de comentarii a adunat povestirea despre copilăria sa în care recunoaște că nu a vrut să facă liceul, iar cuvântul facultate era necunoscut pentru el. Azi, este doctor în socilologie.
„În fiecare zi mă trezeam la 7. Găseam, pe masa din bucătărie, o felie de pâine cu gem de casa și o cană de ceai. De multe ori nu mai mâncam pâinea ci mă mulțumeam cu linsul gemului în timp ce-mi savuram ceaiul de tei.
Plecam la scoală de unde mă întoarcem la orele 12.00. Veneam, mă odihneam juma’ de oră și mă apucam să prăjesc semințe. De bostan - cu sare, si de floare - fără. După ani de zile de experiența în domeniu ajunsesem la performanta să-mi dau seama când sunt gata după culoare și miros.
Când venea mama acasă, de la Liceul de Marina unde ea era femeie de serviciu, totul era pregătit: semințele erau prăjite, puse în pungi și gata de plecare spre buzunarele muncitorilor din garajul auto a Combinatului Siderurgic din Galați. Mergeam cu mama, în fiecare zi, pentru că Miliția fugărea sămânțăresele și le confiscau banii și marfa.
Prețioasa marfa, împreuna cu marea majoritate a banilor, era în grija mea și eu stăteam cam la 50 m de ea încărcându-i doar pungile atunci când nu mai avea ce să vândă. În 2 ore pe zi, cât petreceam acolo, mama reușea să câștige cam de două ori salariul ei de la liceu, bani care asigurau liniștea financiară a familiei. Seara, mă alegeam cu 3 lei, pentru o înghețată….”
„Cel mai bun din țigănie, dar insuficient în ochii celorlalți”
„Ajungeam acasă pe la 18,00. Mă jucam cam 30 de minute până când tatăl meu venea acasă din port unde muncea. Masa de seara era un ritual: indiferent pe unde eram, ora 7 seara trebuie să ne găsească pe toți in jurul mesei. Pus in farfurii, rugăciune și mâncat împreună.
În jurul orei 20,00 mă apucam să învăț. 2 ore maxim, din care 1 ore pe bune și 30 de minute cu atenție. Suficient încât a doua zi să nu mă fac de râs la școală.
Suficient încât să fiu „cel mai bun din țiganie” însă insuficient în relație cu ceilalți colegi, români, ai mei.
De fapt cred că asta a fost drama copilăriei mele, in sensul că niciodată nu am fost suficient de bun în ochii celorlalți.
Pentru 3 zile am fost ales de către colegii mei stegarul clasei, lucru care a fost schimbat având în vedere că „steagul României nu poate fi ținut de un țigan”. Nu m-am supărat, pentru ca acest lucru a însemnat că mama nu mai trebuia să-mi cumpere trei cămăși albe noi-nouțe.”
„Habar n-aveam ce înseamnă cuvântul facultate”
„Când am terminat clasa a VIII-a nu am vrut să urmez liceul considerând ca sunt destul de mare să-mi ajut familia. A fost nevoie ca mama să mă motiveze cu două atingeri suave de labe peste ochi, pentru a da examenul de admitere.
La liceu lucrurile s-au schimbat. Programul, până la 14,00, a adus cu sine incapacitatea mea de a prăji semințe, lucru care a adus cu sine „demisia” mamei din poziția de expert in domeniul vânzărilor.
Habar nu aveam ce înseamnă cuvântul „facultate”, la mine-n cartier nefiind niciunul care să fie considerat „model” pentru că avea școală. Verișorii mei și-ar fi dorit să mă fac avocat având nevoie de cineva de încredere care să-i ajute în viață, numai ca dna Bujoreanu, profesoara mea de literatura universală, își făcuse un țel din a sta de vorbă zece minute pe săptămâna cu mine. Îmi explica ce înseamnă fiecare facultate în parte și-mi aducea pliante de informare. În clasa a X am decis: asistență socială și sociologie.
Nu am făcut pregătire pentru examenul de la facultate deloc. Trei ani, cât am dat la Iași, am eșuat cu grație. Cedasem. Eforturile părinților mei nu puteau fi răsplătite de mine așa cu ei își doreau.
Mama se împrumută de la o vecină și-mi plătește 10 ore de meditații la filozofie. Cele 10 ore mă ajuta să învăț cum să structurez informația și cum să scriu pe barem.
Aflu de „măsurile afirmative” pentru romi la facultatea de profil din București. Tata, pune presiune, cum a știut el mai bine. Vin, dau examen, iau.
Urmează patru ani de facultate, 2 ani de master, o postuniversitara și un doctorat. Primul din neamul meu!
10 ani mai târziu nepoatele mele au absolvit Sociologia și Teatru. 20 de ani după, avem în familie avocați, sociologi, economiști, profesori și medici.
Și totul a început de la niște semințe. De bostan-cu sare și de floare – fără!”
