Orașul din România care a devenit o ruină. De ce îl părăsesc localnicii: „A rămas doar o localitate de tranzit”
În primii ani ai regimului comunist, o mică așezare de pe valea Bistrei, numită până atunci Ferdinand, a fost redenumită Oțelul Roșu și a devenit un oraș muncitoresc. După două secole de metalurgie, Oțelu Roșua împărtășit soarta mai multor foste centre metalurgice și miniere de tradiție din vestul României.
Cele câteva clădiri istorice, ruinele vechilor uzine și blocurile muncitorești ce se înșiruie de-a lungul șoselei care traversează localitatea, amintesc de o perioadă în care orașul muncitoresc din Caraș Severin era mai animat. Alături de ele, numele pe care l-a primit așezarea în primii ani de comunism a rămas o mărturie a importanței fostului centru industrial.
„Acum, Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, spunea cu ceva timp în urmă unul dintre localnici, potrivit adevărul.ro.
Pe malul drept al râului Bistra, se află ruinele fostului complex metalurgic Oțelu Rosu: „Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spunea un fost angajat al combinatului.
Înființate acum mai bine de două secole, uzinele metalurgice au fost extinse după Al Doilea Război Mondial. Cuma am menționat, mica așezare a fost numită, în primii ani ai regimului comunist, Oțelul Roșu și a devenit un oraș muncitoresc, a cărei comunitate își lega viața de uzinele metalurgice construite de cealaltă parte a râului Bistra. Presa comunistă lăuda transformările prin care comuna a trecut de la începutul anilor ’50.
În apropierea uzinei metalurgice, au fost ridicate primele blocuri pentru familiile de muncitori stabilite în Oțelu Roșu din toate colțurile României. Noii veniți au fost angajați la uzinele metalurgice și la minele din împrejurimi. Ca și în alte centre miniere din regiune, minoritățile de sași, șvabi și maghiari s-au împuținat cu timpul, dar, populația așezării a crescut în scurt timp la peste 6.000 de oameni după Al Doilea Război Mondial.
Singura uzină din România în anii ’50 care livra bare de oţel şi fier laminat la rece
„De când se înserează, comuna Oţelu Roşu se îmbracă într-o mantie strălucitoare de lumini. Mai feeric sunt însă luminate cele şase blocuri muncitoreşti înconjurate de verdeaţă, căminul celor necăsătoriţi şi cele 16 locuinţe individuale. Nu departe de uzină se găsesc creşa şi căminul de zi în care sunt îngrijiţi copiii muncitorilor din această comună. Tot în apropiere se ridică şi localul policlinicii, cuprinzând 13 secţii de specialitate şi trei circumscripţii cu servicii de pediatrie, interne, chirurgie, radiologie, epidemiologie, dentistică, etc”, informa ziarul România Liberă în 1953.
Muncitorii erau mândri că orașul lor avea un club muncitoresc, un aprozar, o bibliotecă și câteva spații de recreere, însă, nimic dintre acestea nu echivala cu amploarea la care au ajuns Uzinele din Oțelu Roșu. Uzinele n) și-au început activitatea la începutul secolului al XIX-lea, sub numele Ferdinandsberg, iar aici era prelucrată fonta produsă în topitoriile de la Rusca Montană și Rușchița.
În perioada interbelică, uzinele din Oțelu Roșu făceau parte din trustul „Titan – Nădrag – Călan”, al magnaților Max și Edgard Auschnith, iar după război au fost naționalizate.
Documentele vremii arată că Oțelul Roșu era singura uzină din România în anii ’50 care livra bare de oţel (4.000 de tone anual) şi fier laminat la rece (1.200 de tone anual). Centrul metalurgic a fost extrins cu timpul, iar numărul angajaților săi a ajuns să depășească 5.000 de oameni. O oțelărie electrică a intrat în funcțiune în anii ’70, iar în componența noului combinat se mai aflau laminoarele, o fabrică de oxigen, o fabrică de var și dolomită, o turnătorie și ateliere mecanice.
Combinatul a intrat în declin după 1990. În 1990, când mai avea peste 3.000 de salariați, a fost privatizat, iar în trei ani, numărul muncitorilor a fost redus la circa 600, iar mai multe secții au fost închise. În prezent, o mică parte din vechea uzină a mai rămas în activitate, unele dintre fostele sale terenuri fiind folosite de alte societăți, în timp ce altele au rămas virane și sunt acoperite cu clădiri dezafectate.
